— Vreau să te rog ceva… Ştiu că el n-are să vrea, dar trebuie să-l convingi dumneata. Spune-i că e nevoie de el, că

este în interesul cauzei, că… mi-e teamă să nu se îmbolnăvească. Vezi doar cât se tărăgănează judecata…

Se vedea bine că-i era greu să vorbească despre toate acestea. Stătea dreaptă, încordată, privirea îi câta în lături, iar glasul îi era şovăielnic. Coborând pleoapele obosite, îşi muşca buzele şi îşi strângea mumie atât de tare, incit îi trosneau încheieturile degetelor.

Mama era copleşită de această tulburătoare însufleţire, pe care o înţelegea prea bine; mişcată şi totodată adânc întristată, o «nbrăţişă pe Saşa, spunându-i cu glas domol:

— Copila mea dragă, el n-are să asculte de nimeni, n-are să

asculte decât de el însuşi!

O vreme statură amândouă tăcute, strâns îmbrăţişate. Apoi, Saşa se desprinse uşor şi spuse ca într-o tresărire:

— Da, ai dreptate! A fost o nerozie din parte-mi… Ştii, nervii…

Şi, schimbâridu-se deodată, încheie firesc, ca o gospodină

grijulie:

— Hai să-i dăm de mâncare rănitului…

Se aşeză pe marginea patului lui Ivan şi-l întrebă cu duioşie:

— Te doare tare capul?

— Nu prea tare, dar sunt ameţit. Şi slăbiciunea asta… –

răspunse Ivan, trăgându-şi stânjenit pătura pină sub bărbie şi îngustându-şi ochii, ca şi când s-ar fi apărat de o lumină

prea puternică. Dându-şi seama că se ruşina să mănânce faţă

de dânsa, Saşa se ridică şi ieşi.

Săltându-se în capul oaselor, Ivan o petrecu cu privirea şi, clipind mărunt, spuse:

— Tii, da' frumoasă fată…!

Avea ochi azurii şi vioi, dinţi mărunţi şi deşi, iar glasul încă

neformat.

— Citi ani ai? – îl întrebă mama, îngândurată.

— Şaptesprezece…

— Şi părinţii unde stau?

— La ţară. Eu am venit la oraş de la vârsta de zece ani; cum am sfârşit şcoala, am şi venit. Dar pe dumneata cum te cheamă, tovarăşă?

De câte ori auzea spunându-i-'se astfel, mamei îi venea să

zâmbească, dar totodată se simţea mişcată. Zhnbi şi acum, întrebând:

— De ce vrei să ştii?

După un răstimp de tăcere, flăcăul dădu lămurire cu oarecare sfială:

— Apăi, să vezi, era un student în cercul nostru, unul care ne citea… Şi, într-o zi, ne-a vorbit despre mama lui Pavel Vlasov, ştii, muncitorul acela… cu demonstraţia de întâi Mai!

Încuviinţând din cap, mama asculta cu luare aminte.

— El a fost cel dintâi care a ridicat făţiş steagul partidului nostru! – zise tânărul plin de mândrie şi cuvintele acestea găsiră un răsunet puternic în inima 'mamei.

— Eu n-am fost de faţă; în ziua aceea, hotărâsem şi noi să

facem o demonstraţie aici, dar n-am izbutit! Ne-am strâns

prea puţini. Dar să vedeţi la anu'! Să poftiţi şi să vedeţi!

Se înecă de emoţie, gândindu-se la evenimentele care aveau să vină; apoi, învârtind lingura în aer, urmă:

— Ei, şi cum îţi spuneam, mama lui Pavel Vlasov a intrat în partid după aceea. Spune lumea că-i o femeie straşnică, să te minunezi, nu altceva!

Pe faţa mamei se aşternu un zâmbet larg; laudele însufleţite ale băiatului o bucurară. Se simţea deopotrivă de măgulită şi stânjenită. Ii venea să-i spună: „Eu sunt Vlasova…!” Dar se stăpâni, dojenindtt-se în sinea ei cu o uşoară ironie şi nu fără

oarecare mâli-nire: „Vino-ţi în fire, neroadă bătrână ce eşti…!”

— Acum, mănâncă! Mănâncă bine şi fă-te mai repede sănătos şi voinic, ca să lupţi pentru cauza cea dreaptă! –

spuse dânsa deodată cu glas tulburat, aplecându-se spre el.

Se deschise uşa. O adiere rece şi jilavă de toamnă

împrospăta aerul din odaie şi în prag se ivi Sofia, îmbujorată

şi veselă.

— Se ţin agenţii după mine, ca peţitorii după o fată bogată, pe cinstea mea! Trebuie să mă car de-aici… Ei, Vanea, cum te mai simţi? Bine? Ce mai spune Pavel, Nilovna? Şasa-i aici?

În timp ce îşi aprindea ţigara, arunca întrebările fără să mai aştepte răspuns, dezmierdându-i pe amân-doi cu privirea caldă a ochilor ei cenuşii. Mama se uită la ea şi, zâmbind în sine, îşi zise i „Iacă, am ajuns şi eu în rândul oamenilor adevăraţi!…”

Şi, aplecându-se iarăşi spre Ivan, îi ură:

— Să te iaci sănătos, fecioraşule!

Trecu apoi în sufragerie. Acolo, Sofia îi povestea Saşei:

— Are la dânsa trei sute de exemplare gata. O să se prăpădească de atâta muncă! E un adevărat ero-win! Ah, Saşa, ce fericire să trăieşti între asemenea oameni, să le iii tovarăş, să lucrezi laolaltă cu ei…