pe soldaţi. Eu socot insă că zadarnic cerci să spargi zidul cu capul… Aşa-i ostaşul – îi pui în mină arma şi baioneta, şi o porneşte unde-l mâi… Da-a, greu se mai frământă! Şi Ignat de colo îi mai zgândăre inima. După judecata mea, degeaba!
— Ba nu-i deloc degeaba! – se împotrivi Ignat încruntat, fără
să se uite la Râbin.
— O să-l muştru-luiască acolo binişor şi până la urmă ai să
vezi c-o să tragă cum trag şi ceilalţi…
— Nu cred! – mormăi Râbin îngândurat.
— Dar se-nţelege, că tot mai bine e să-ţi iei lumea-n cap.
Rusia e mare, unde să te caute? îţi faci rost de un act precum că eşti cutare şi porneşti prin sate…
— Să ştiţi că eu chiar aşa am să şi fac! – zise Ignat, plesnindu-se cu o surcea peste genunchi.
— Odată ce-am hotărât să mergem împotriva lor, apoi să
mergem de-a dreptul!
Discuţia conteni. In jur roiau, grijulii, albine şi viespi, subliniind cu zumzetul lor liniştea adâncă. Păsăruicile ciripeau şi, undeva, departe, răsuna un câniec, care plutea parcă peste ogoare. După un răstimp de tăcere, Râbin spuse:
— Ei, acuma să ne vedem de ale noastre… Poate că vreţi să
vă odihniţi? Avem în colibă o laviţă lată de scânduri. Iakov, ia adună câteva braţe de frunză uscată… Iar dumneata, maică, scoate cărţile…
Marna şi Sofia se apucară să-şi dezlege tăgârţele. Râbin se aplecă şi, privind peste umărul lor, spuse cu mulţumire:
— Ian te uită, ce de cărţi aţi mai adus! Demult te ocupi cu treburi de-astea?
— Cum îţi zice dumitale? – întrebă el, întorcându-se către Sofia.
— Anna Ivanovna! – răspunse ea.
— De doisprezece ani… Dar de ce mă întrebi?
— Aşa. Oi fi stat şi la închisoare?
— Am stat.
— Vezi? – spuse mama către Râbin, cu glas încet şi mustrător.
— Şi tu te-ai apucat să vorbeşti aşa de urât în faţa ei!
El tăcu o vreme, apoi, luând un teanc de cărţi în mână, răspunse, zâmbind cu toată gura:
— Nu vă supăraţi pe mine! Mujicul şi boierul sunt ca smoala şi apa; nu pot sta laolaltă, nu se lipesc şi pace!
— Eu mi sunt cucoană, sunt om! – îi întoarse vorba Sofia, zâmbind cu blândeţe.
— Şi asta e cu putinţă! – zise Râbin.
— Se spune că înainte de a ajunge ce este, dinele a fost lup: Mă duc să le ascund…
Ignat şi Iakov veniră către el cu mâinâle întinse.
— Ia dă să vedem şi noi! – zise Ignat.
— Toate sunt de un fel? – o întrebă Râbin pe Sofia.
— Sunt felurite. Aveţi şi o gazetă acolo…
— Aşa?
Toţi trei se traseră cu grabă în colibă.
— Arde în vâlvătăi omul ăsta! – şopti mama ui-tându-se în urma lor cu o privire îngândurată.
— Da, – încuviinţă Sofia.
— Asemenea chip n-am mai întâlnit până acum; adevărată
faţă de mucenic! Să mergem şi noi în colibă, vreau să văd ce fac… când or da de gazetă…
— Nu fi supărată pe el, c-a fost atât de aspru… – o rugă
mama încet.
