Sofia surise.
— Ce bună eşti, Nilovna…
Când cele două femei' se iviră în uşa colibei, Ignat înălţă
capul, le aruncă doar o privire şi, vârându-şi degetele în părui cârlionţat, se aplecă iarăşi deasupra gazetei pe care o ţinea întinsă pe genunchi. Râbin, în picioare, prinsese pe hârtie o rază de soare, ce pătrundea în sălaş printr-o crăpătură de sus şi, plimbând ziarul sub lumina razei, citea mişeând din buze.
Iakov, în genunchi, cu pieptul sprijinit de marginea laviţei, citea şi el.
Mama trecu într-un ungher al sălaşului şi se aşeză. Sofia o cuprinse pe după umeri, urmărindu-i din ochi pe toţi, în tăcere.
— Nene Mihailo, aicea ne cam suduie pe alde noi, mujicii! –
zise Iakov, fără a-şi dezlipi ochii de pe gazetă. Râbin se întoarse, îl privi şi-i răspunse zâmbind:
— Ne suduie din dragoste…
Trăgând adine aerul în piept, Ignat îşi semeţi capul şi, încliizând ochii, grăi:
— Aici scrie: „Ţăranul a ajuns să nu mai fie om”.
— Apăi a ajuns, fireşte!
• Pe faţa lui simplă şi deschisă trecu o umbră de obidă.
— Ia, să fii în pielea mea, să te zbaţi puţintel cum mă zbat eu, şi atunci să te văd ce ai să ajungi tu, deşteptule.
— Eu o să mă culc! – sptise mama în şoaptă către Soiia.
— Am cam ostenit şi mi se învârte capul de mirosul ăsta. Nu te culci şi dumneata?
— Nu, nu mă culc.
Mama se lungi pe laviţă şi aţipi. Solia rămase lingă dânsa, urmărindu-i din ochi pe cei trei ţărani care citeau, iar când vreun bondar sau vreo viespe începea să se rotească
deasupra capului mamei, le alunga cu grijă. Mama o zărea printre gene şi grija aceasta a Sofiei o bucura.
Râbin se apropie şi o întrebă pe Sofia în şoaptă, dar grăind totuşi destul de tare:
— Doarme?
— Da.
! ăcu un timp şi, cu ochii aţintiţi pe chipul maniei, spuse încet:
— Ii poate cea dintâi mamă care îşi urmează feciorul pe drumul ales de el. Cea dintâi!
— Să nu-i tulburăm somnul, să mergem! – propuse Sofia.
— Da. Ş-apoi pe noi ne aşteaptă şi lucrul. Aş vrea să mai stăm de vorbă, dar să lăsăm mai bine pe di-seară! Haideţi, băieţi…!
Plecară toţi trei, lăsând-o pe Sofia lingă colibă, în vreme ce mama îşi spunea: „Ei, slavă domnului, s-au împrietenit…!”
Şi adormi liniştită, respirând aerul înmiresmat de aroma puternică a pădurii şi dohotului.
VI.
Dohotarii se întoarseră pe înserat, mulţumiţi că sfârşiseră
lucrul.
Trezită de glasurile lor, mama ieşi din sălaş, c.ăs-când uşor şi zâmbind.
— Voi aţi muncit, iar eu am dormit ca o cucoană! – spuse ea, cuprinzându-i pe toţi într-o privire caldă.
— Ţi se iartă! – răspunse Râbin. Era mai domolit; osteneala îi înghiţise o parte din prisoselnicul lui neastâmpăr.
— Ignat, – zise el, – grijeşte de ceai!
— Noi gospodărim aici cu.riadul: astăzi Ignat ne dă de mâncat şi de, băut!
— Ba astăzi mi-aş da bucuros rândul altuia! – şopti Ignat, adunând vreascuri şi surcele pentru foc şi luând totodată
aminte la ceea ce se vorbea.
— Toţi vrem să stăm cu oaspeţii! – zise Efim, aşezându-se lângă Solia.
— Las' că te ajut eu, Ignat! – murmură lakov, in-trând în colibă. Se întoarse cu o pâine, pe care se apucă s-o taie, aşezând feliile pe masă, câte una în faţa fiecăruia.
