— Da! – şopti fata.

Seara, la ceai, Soiia se întoarse către mama:

— Nilovna, trebuie să te duci iarăşi la ţară.

— Păi, să mă duc. Când?

— Peste vreo trei zile. Ai să poţi?

— Bine…

— Dar să nu te mai duci pe jos! – o sfătui Nikolai.

— Să tocmeşti o pereche de cai de poştă şi ar îi mai bine să

iei alt drum, să ocoleşti prin plasa Nikolskoie.

După aceea tăcu încruntat, ceea ce nu se potrivea cu firea lui şi cu expresia de obicei liniştită a feţei, sluţită acum întrun chip ciudat.

— Pe la Nikolskoie e prea departe! – îşi dădu cu părerea mama. —- Ş-apoi şi drumul cu trăsura are să coste prea scump…

— Uite ce este, – urmă Nikolai.

— Eu, de fapt, sunt împotriva acestei călătorii! Pe cât ştiu, atmosfera e cam tulbure pe-acolo… s-au făcut şi câteva arestări, a fost ridicat un învăţător, aşa că se cuvine să fim cu băgare de seamă. Ar trebui, poate, să mai aşteptăm puţin…

Sofia interveni, bătând cu degetele în masă:

— Este de mare însemnătate pentru noi să nu în-trerupem continuitatea răspândirii materialului. Nilovna, ţi-e frică să te duci? – întrebă ea deodată.

Mama se simţi jignită.

I

— M-a'm temut qu vreodată? Rândul trecut, m-ain dus fără

nici o frică… şi acum aşa, deodată…

— Lăsă capul în jos, fără să-şi sfârşească vorba. De câte ori o întreba cineva dacă nu se teme, dacă vrea, sau dacă poate ori nu poate să facă cutare sau cutare lucru, i se părea că sub aceste întrebări se ascundea un fel de rugăminte, că oamenii o îndepărtau de ei, că se purtau cu dânsa altfel decât obişnuiau să se poarte între ei.

— De ce mă întrebaţi dacă mi-e teamă? – urmă dânsa suspinând.

— Că doar, după câte ştiu, voi între voi nu vă puneţi niciodată asemenea întrebări.

Nikolai îşi smulse ochelarii de pe nas, apoi şi-i puse iarăşi şi se uită ţintă la soră-sa. Urmă o tăcere stân-jenitoare Vlasova

era tulburată; ridicându-se de pe scaun ca şi când s-ar fi simţit vinovată, voi să spună ceva, dar Sofia îi atinse uşor mâna şi o rugă încetişor:

— lartă-mă! N-am să mai fac niciodată! Mama începu a râde şi, peste câteva clipe, toţi trei dezbăteau prieteneşte, preocupaţi şi plini de grijă, apropiata ei călătorie la ţară.

XV.

În revărsatul zorilor, mama se afla într-o brişcă de poştă, care sălta pe un drum de ţară, desfundat de ploile de toamnă.

Sufla un vânt umed, stropi de noroi împroşcau în toate părţile, iar surugiul, şezând pe marginea caprei, pe jumătate întors -către mama, îşi spunea îngândurat şi cu glas fonfăit păsul:

— Ei, şi-atuncea i-am spus lui frate-miu, adică:iPăi. să

împărţim averea!” Şi ne-am apucat să facem împărţeala…

Deodată trase un bici calului din stânga şi răcni cu minte:

— Di-i, boală! Ţi-arde de hârjoană, ha? Mama ta de spurcăciune! –

Ciori grăsane, tomnatice păşeau grave şi preocupate pe ogoarele pustii; vântu^ se. abătea asupra lor cu un şuierat rece, făcându-le sa se aplece într-o parte, zbur-lindu-le penele şi maturându-le din loc cu suflarea lui; nemaiizbutind să se ţină pe picioare, îşi luau zborul şi, bătând leneş din aripi, se călătoreau mai departe.

— Ei, şi ce să-ţi mai spui! Mi-a făcut frate-miu o parte, că nu m-am ales cu nimic! – îi dădea cu gura înainte surugiul.

Mama îl auzea ca prin vis; în amintirea ei, se depanau întâmplările trăite în anii din urmă şi, revă-zându-le în gând pe toate, se vedea pe ea însăşi. Odinioară, viaţa se plămădea undeva, departe de dânsa, fără să ştie nici de către cine, nici pentru ce, pe când acum o mulţime de lucruri se înfăptuiau sub ochii ei, cu ajutorul ei. Şi aceasta îi stârnea un nelămurit sim-ţământ de neîncredere în ea însăşi şi totodată de mulţumire de sine, de nedumerire şi de întristare…

În jurul ei, totul se legăna într-o leneşă unduire; în înaltul cerului pluteau nori cenuşii, străduindu-se f*reoi să se

întreacă unii pe alţii; de o parte şi de alta a drumului se perindau copaci cu trunchiurile jilave, clătinându-şi vârfurile despuiate, se resfirau roată ogoarele, se iveau coline care piereau ca într-o destrămare.

Glasul îonfăit al surugiului, clinchetul zurgălăilor, şuieratul şi foşnetul umed al vântului, toate se contopeau într-un susur de pâriiaş săltăreţ, care curgea monoton deasupra câmpului…

— Bogatul nici în rai nu-şi află loc cât îi trebuie

— asta-i! Acum a-nceput s-apese şi să stoarcă oamenii… s-a pus bine cu toate mărimile… – dondănea surugiul, cumpăirindu-se pe capră.

Când ajunseră la staţia de poştă, deshămă caii, apoi se întoarse către mama, cu glas plângător:

— îndură-te barem c-un pitac, să beau şi eu o votcă.

Mama îi dădu cinci copeici. După ce cântări bănuţul în palmă, surugiul o vesti cu acelaşi glas:

— De trei copeici, am să trag o votcă, iar de două, am să-mi iau pâine…

Trecuse de amiază când mama, obosită şi pătrunsă de frig până la oase, ajunse în satul Nikolskoie, poposi la staţia de poştă, ceru ceai şi, aşezându-se. lângă geam, îşi puse geamantanul, care atârna tare greu, la îndemână, sub bancă.

De la fereastră se vedea mica piaţă a satului, acoperită de un covor de iarbă îngălbenită, călcată de trecători, şi primăria – o clădire cenuşie, mohorâtă, cu acoperişul povârnit. Pe scara care urca la cerdacul primăriei şedea un mujic ple= şuv, îmbrăcat numai c-o cămaşă; avea o barbă lungă şi lulea în gură. Pe iarbă se plimba uri porc. Mişca nemulţumit din urechi, îşi vâra râtul în pământ şi scutura din cap.

Norii pluteau pe cer în valuri mari şi întunecate, rosiogolindu-se unele peste altele. Era linişte, totul părea mohorât şi trist, ca şi cum viaţa s-ar fi ascuns, s-ar fi pitit cine ştie unde.

Deodată năvăli în piaţă uriadnicul venind în galop, călare pe un roib; opri scurt în faţa primăriei şi, în-vârtind nagaica în

văzduh, începu să strige la mujicul de pe scară; strigătele lui răsunau în fereastra staţiei de poştă, dar cuvintele nu se puteau desluşi. Mujicul se ridică în picioare şi, întinzând mâna, arătă departe, în zare; uriadnicul sări de pe cal, se cumpăni pe picioare, aruncă dârlogii în mâna mujicului, apoi, ţinân-du-se de răzimătoarea scării, urcă greoi treptele şi se mistui pe uşa primăriei…

Se făcu iarăşi linişte. Roibul bătu cu copita de două ori în pământul ghiftuit de ploaie. In odaia în care şedea mama intră o fetişcană cu o cosiţă galbenă şi scurtă care-i atârna pe ceafă, cu nişte ochi blajini şi cu faţa rotundă. îşi ţinea buza de sus strânsă în dinţi şi purta o tavă mare, cu marginile turtite, încărcată cu ceşti şi farfurii; salută, dând din cap.