cristaline, avântându-se în zbor ca nişte păsări speriate, zbătân-du-se agitate pe fondul întunecat al notelor grave.
La început mama nu fu mişcată de sunetele acestea şi în revărsarea lor ea nu desluşea decât un clocot haotic. In această complexă dezlănţuire de sunete, urechea ei nu izbutea să prindă melodia. Cu ochii pe jumătate adormiţi se uita la Nikolai, care şedea la celălalt capăt al divanului cu picioarele îndoite sub el; privirea ei lunecă apoi către chipul Sofiei cu profilul ei sever, sub coama grea de păr auriu. O
rază caldă de soare îi lumină mai întâi capul şi timarul, apoi se culcă pe clapele pianului, îrnbrăţişând degetele femeii ca într-o înfiorare. Muzica învălui încetul cu încetul toată
încăperea, trezind pe nesimţite şi inima mamei.
Şi, fără să-şi dea seama prin ce vrajă, din întunericul fără de fund al trecutului răsări deodată amintirea unei obide de mult uitate, dar care acum reînvia cu o dureroasă limpezime.
Odată, într-o noapte, răposatul ei bărbat venise acasă
târziu, beat din cale afară, o înşfăcase de mină şi, trăgând-o jos din pat, Ii trânti un picior în coaste, răcnind:
— Ieşi afară, netrebnico, m-am săturat de tine! Ca să se apere de lovituri, mama luă repede în braţe copilul, care pe atunci n-avea decât doi ani, şi, stând în genunchi, îl ţinu ca pe un scut. Copilul plângea şi se zbătea în braţele ei, speriat, goluţ şi cald.
— Cară-te! – zbiera Mihail.
Ea a sărit în picioare, s-a repezit în bucătărie, şi-a aruncat pe umeri o bluză, a înfăşurat copilui într-o broboadă şi a ieşit în stradă tăcută, fără să strige, fără să piângă, desculţă, având pe ea numai cămaşa şi bluza. Era o noapte răcoroasă
de mai, colbul rece de pe drum i se lipea de tălpi şi se strângea cocoloaşe între degete. Copilul plângea şi se zbătea.
Mama şi-a desfăcut sinul şi, îinbrăţişându-şi strâns copilul, minată de spaimă, o porni pe stradă înainte, ogoindu-l încetişor:
— O-o-o… o-o-o…!
Se apropiau zorile; îi era teamă şi-i era ruşine să stea aşa, dezbrăcată, pe uliţă. A coborât spre mlaştină şi acolo s-a aşezat jos sub un desiş d'e plopi tineri. Şi a stat acolo îndelungă vreme, ocrotită de
— M. Goi Ici – Mama
I liniştea nopţii, privind ţintă în întuneric, cu ochii larg deschişi şi cântând cu teamă, încetişor, ca să-şi legene copilul adormit şi inima ei plină de obidă…
— O-o-o… o-o-o… o-o-o…!
Deodată, deasupra capului ei a trecut în zbor lin o pasăre neagră, fâlfâind tăcută din aripi şi mistuindu-se în depărtare; atunci s-a trezit şi dânsa din amorţeală şi s-a ridicat în picioare. Tremurând de Irig, s-a îndreptat către casă unde ştia că o aşteaptă cazna obişnuită a bătăilor şi umilinţelor fără de slirşit…
Acordul puternic se încheie, nepăsător şi rece, cu un ultim suspin, şi amuţi.
Sofia se întoarse către Nikolai şi-l întrebă încet:
— Ţi-a plăcut?
— Mult! – răspunse el, tresărind, ca un om trezit deodată din somn.
— Foarte mult…
În pieptul mamei cânta şi tremura ecoul amintirilor. Iar de undeva, din preajma ei, îşi făcea loc un gând: „Uite – sunt şi oameni care trăiesc uniţi, în bună înţelegere. Nu se înjură, nu beau votcă, nu se iau la harţă pentru fiecare dumicat… cum fac cei care trăiesc în întuneric…”
Sofia îşi fuma ţigara. Fuma mult, aproape fără întrerupere.
— Era bucata preferată a lui Kostea, sărmanul!… – spuse ea, trăgând cu grabă, fumul în piept şi schi-ţând un acord stins, plin de tristeţe. – îmi plăcea aşa de mult să-i cânt! Era afât de înţelegător, de sensibil, de săritor la orice…
— Pe toate le cuprindea în sufletul lui…
„îşi aduce aminte, pesemne, de bărbatu-său, se gândi mama.
Şi uite, că zâmbeşte totuşi…”
— Câtă fericire mi-a dăruit omul acesta… – îşi depăna gândurile Sofia, însoţindu-le cu uşoare sunete de coarde.
— Ce frumos ştia să-şi trăiască viaţa…
— Da-a! – zise Nikolai, mângâindu-şi barba.
— Era un suflet ales…!
Sofia aruncă undeva, la întâmplare, ţigara abÂ2f începută
şi, întorcându-se către mama, o întreba:
— Spune drept, nu te supără cumva zarva asta a mea?
Mama răspunse cu o ciudă, pe care nu putu să şi-o stăpânească:
— Nu mă mai întrebaţi, eu nu înţeleg nimic. Stau, ascult şi mă gândesc…
— Ba trebuie să înţelegi! – răspunse Sofia. —• Nu se poate ca o femeie să nu înţeleagă muzica, mai cu seamă când e tristă…
Lovi tare clapele şi din ele izbucni un strigăt puternic, ca şi cum cineva ar fi aflat pe neaşteptate o veste îngrozitoare, o veste care l-a izbit drept în inimă, smulgându-i acest sunet sfâşietor. Apoi, glasuri tinere îremătară deodată înfiorate şi se repeziră undeva, speriate, descumpănite; şi iarăşi strigă un gias răsunător, plin de mânie, acoperindu-le pe toate celelalte. Se întâmplase, desigur, o nenorocire, care însă
