— Ai avut astăzi vreo bucurie? – o întrebă Sofia zâmbind.

— Da! • – răspunse Saşa, dând din cap.

— Şi cred că una foarte mare! Am stat de vorbă toată

noaptea cu Vesovşcikov. înainte nu prea îmi plăcea, mi se părea prea înapoiat, prea necioplit. De altfel aşa şi era.

Mocnea în el, în stare latentă, o înverşunare oarbă împotriva oricui; cu o îndărătnicie insuportabilă, se situa totdeauna în centrul oricărei probleme şi-f dădea înainte, brutal şi înveninat: eu, eu, eu! Era ceva grosolan şi enervant în acest fel de a fi al său…

Saşa zâmbi şi iarăşi îi cuprinse pe rând cu privirea ei luminoasă.

— Acum însă a început să spună „tovarăşi”! Ar trebui să-l auziţi cum rosteşte cuvântul acesta! Cu o dragoste sfioasă, caldă, care nu poate fi redată în cuvinte! Acum e uimitor de simplu, sincer şi plin de dorinţa de a lucra. Şi-a aflat rostul lui în viaţă, îşi cunoaşte puterile, ştie ce-i lipseşte, dar lucrul ce!

mai însemnat este că s-a născut în el sirnţământul adevăratei tovărăşii…

Vlasova asculta ceea ce spunea Saşa şi se bucura văzând că

faţa ei, de obicei aspră, acum era blândă, fericită. In acelaşi timp însă, undeva, în adâncul sufletului ei, încolţea un gând de gelozie:,:Dar cu Paşa, cum răinân-e…?”

— Nu se gândeşte decât la tovarăşii lui, – urmă. Saşa, – şi ştiţi ce încearcă să mă convingă? Că trebuie să punem la cale evadarea lor. Da! Şi susţine • că e ioarte uşor şi foarte simplu…

Sofia înălţă capul şi întrebă cu vioiciune:

— Dumneata ce crezi, Saşa? E o idee minunată! Ceaşca din mâna mamei începu să tremure. Saşa încruntă sprâncenele şi, stăpânindu-şi neastâmpărul, tăcu o clipă., apoi răspunse

cu glas adine, dar cu un zâmbet fericit pe buze şi împiedicându-se oarecum în vorbă:

— Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa cum spune el, trebuie să încercăm! E datoria noastră!.

Roşi toată si, lăsându-se pe speteaza scaunului, tăcu.

„Dra-ga de ea!” se gândj mama,.zâmbind. Sofia zâmbi şi -ea, iar Nikolai prinse a „râde încetinel, pn-vindo cu bunătate.

Fata îşi sumeţi deodată capul şi se uită cu.asprime la ei; cu faţa paJidă şi fulgerându-i îm ochi, le spuse cu glas inâlintt;

— R.kleţi de mine, înţeleg… Mă credeţi direct interesata?

— Da' de ce, Şasa? – o întrebă Sofia cu viclenie, ridieându-se şi venind lângă ea.

Mama îşi spuse în sinea ei, că întrebarea aceasta n-avea nici un rost şi era jignitoare pentru fată; oftă şi, înălţârjd sprinceana, se uita la Sofia cu ochi dojenitori.

— Am să mă dau la o parte! – exclamă Saşa.

— N-am să particip la nici o discuţie în privinţa asta, dacă

priviţi astfel…

— Nu mai vorbi aşa, – zise Nikolai liniştit. Mama se apropie de Saşa, se aplecă şi o mângâie uşor pe creştet. Fata îi prinse mâna şi, ridieându-şi faţa îmbujorată, o privi sfios în ochi.

Mama-i zâmbi şi, negăsind cuvântul pe care ar fi vrut să i-l spună, oftă cu mâhnire. Sofia se aşeză lângă Saşa, o cuprinse de umeri şi, cercetând-o din ochi, îi spuse zâmbind:

— Eşti tare nostimă…!

— Da, mi se pare că am spus o nerozie…

— Cum de te-ai putut gândi… – urmă Sofia, dar Nikolai o întrerupse, preocupat şi grav:

— Daca evadarea este cu putinţă, cred că nu pot să existe două păreri. înainte de toate însă, trebuie să ştim dacă

tovarăşii din închisoare vor să evadeze…

Saşa lăsă capul în jos.

Aprinzând o ţigară, Sofia se uită la frate-său şi, cu o mişcare largă, aruncă chibritul undeva într-un ungher.

— Cum să nu vrea! – spuse mama oftând.

— Dar nu prea-mi vine a crede că e cu putinţă aşa ceva…

Toţi tăceau, iar dânsa ar fi dorit din tot sufletul să-i audă

vorbind despre posibilitatea evadării!

— Trebuie să-l văd pe Vesovşcikov! – zise Sofia.

— Iţi comunic eu mâine, când şi unde îl poţi vedea!

— îi răspunse Saşa încet.

— El ce are să facă acum? – întrebă Sofia, pliin-bându-se prin odaie.

— După cum s-a hotărât, are să lucreze ca zeţar la tipografia cea nouă. Până atunci însă are să stea la pădurar.

Saşa încruntă sprâncenele, faţa i se înăspri, ca de obicei, iar glasul îi sună rece. Nikolai veni lângă mama, care spăla ceştile, şi-i spuse:

— Dumneata te duci poirnâine să-l vezi pe Pavei. Va trebui să-i strecori un bileţel. înţelegi, trebuie să ştim…

— înţeleg, înţeleg! – răspunse mama cu grabă. —. Ştiu eu cum să i-l strecor…

— Am plecat! – zise Saşa şi, strângând grăbită şi tăcută

mâinile celorlalţi, ieşi subţiratică şi dreaptă, cu pasul mai hotărât ca altădată.

Sofia îşi lăsă mâinile pe umerii mamei şi, legănând-o uşor, cu scaun cu tot, întrebă zâmbind:

— Ai vrea, Nilovna, să ai o asemenea noră…?

— O, doamne! Măcar o zi de i-aş vedea împreună! – strigă