S23

— Poftim înlăuntru, – sptise el nu fără oarecare zăbavă.

— Tatiana, du-te degrabă de-I cheamă pe Piotr încoace!

Femeia ieşi îndată, fără a-şi ridica privirea asupra musafirei.

Aşezându-se pe o laviţă în faţa gazdei, mama cerceta din ochi odaia; geamantanul ei nu se vedea nicăieri. O linişte apăsătoare umplea toată încăperea; numai flăcăruia lămpii îşi depăna, pâlpâind, ţî-râitul ei abia auzit. In faţa mamei, chipul îngrijorat şi încruntat al mujicului se legăna ca într-o ceaţă, provocându-i un simţământ neplăcut, apăsător.

— Dar unde-i geamantanul meu? – întrebă deodată cu glas tare, surprinsă ea însăşi de această izbucnire.

Mujicul ridică din umeri şi răspunse îngândurat:

— Nu s-a pierdut, n-avea grijă… Coborând glasul, adaose mohorât:

— Adineauri, în faţa fetişcanei de la han, am spus înadins că-i gol, dar nu e gol. E ceva tare greu înăuntru!

— Da, şi?… – întrebă mama.

Mujicul se sculă, veni mai aproape şi, aplecându-se către dânsa, o întrebă în şoaptă:

— Pe omul acela îl cunoşti?

Mama tresări, dar îi răspunse hotărât:

— îl cunosc!

Răspunsul acesta scurt îi lumină parcă deodată întreaga ei fiinţă lăuntrică şi, ţâşnind afară, îi limpezi totul în jur.

Răsuflând uşurată, se aşeză mai cu temei pe laviţă.

Faţa mujicului se însenină într-un zâmbet larg.

— Am ghicit, când i-ai făcut semn şi el ţi-a răspuns. L-am întrebat la ureche, „o cunoşti pe femeia de pe cerdac?”, adică

pe dumneata…

— Şi el, ce ţi-a răspuns? – întrebă repede mama.

— El? Mi-a răspuns aşa: „Suntem mulţi… Da, mulţi”, a zis…

Şi uitându-se iscoditor în ochii ei, urmă zâmbind:

— Straşnic om… tare, cum n-am mai văzut! Şi plin de îndrăzneală… Le-a spus-o verde-n faţă: „Eu am făcut!” Ceilalţi îl băteau şi el îi da cu gura înainte…

Glasul lui domol şi şovăielnic, faţa nedesăvârşită parcă, ochii senini şi sinceri o linişteau tot mai mult. In locul mâhniri: şi îngrijorării de până atunci, simţi în suflet o siâşietoare milă

pentru Râbin. Fără a ^e mai stăpâni slobozi un strigăt înăbuşit în care clocotea o neaşteptată şi amară inânie:

— Tâlhari! Fiare! Şi izbucni în plâns.

Alujicul se depărta, clătinând abătut din cap.

— Apăi şi-a câştigat stăpânirea la prieteni, n-am ce zice!

Şi, întorcându-se deodată către mama, rosti cu glas de taină:

— Iacă, am să-ţi spun cinstit, eu chitesc că-n geamantan ai gazete. Aşa-i?

— Da, – răspunse mama simplu, ştergându-şi lacrimile.

— I le aduceam lui.

Încruntând din sprâncene, ţăranul îşi cuprinse barba în pumn şi cată într-o parte, tăcut.

— A ajuns şi la noi gazeta şi cărţile. II cunoşteam pe omul acela… L-am mai văzut şi-n alte rânduri!

Contenind din vorbă, rămase o vreme pe gânduri, apoi întrebă:

— Ei, şi acum ce-ai de gând să faci cu toate alea… cu geamantanul?

Mama îl privi şi-i răspunse că' şi când l-ar fi înfruntat:

— Vi-l las vouă…!

Nu se miră, nu se împotrivi, ci spuse doar scurt:

— Nouă…

Dând din cap în semn de încuviinţare, îşi slobozi barba din strânsoarea pumnului şi, pieptănând-o cu degetele răşchirate, se aşeză.

În mintea mamei stăruia cu o neînduplecată îndărătnicie scena schingiuirii lui Râbin; chipul lui îi întuneca toate celelalte gânduri, durerea şi obida ce simţea pentru dânsul îi zăgăzuiau orice altă simţire, încai nu mai putea să se gândească nici la geamantan, nici la nimic altceva. Lacrimile îi curgeau şiroaie, dar faţa-i era încruntată şi vocea nu-i tremură de fel când îi spuse gazdei:

— îi jefuiesc pe bieţii oameni, îi asupresc, îi strivesc în noroi blestemaţii!

— Puterea! – grăi încet mujicul.

— Puterea e în mâna lor… Mare putere!

— Dar de unde o au? – strigă mama cu ciudă. – lot de la noi, de la popor! Tot ce au e luat de la noi!

O scotea din fire mujicul acesta cu faţa lui senină, dar de nepătruns.

— Da-a! – făcu el îngândurat.

— Ne di jmuiesc din toate,.

Ciulind urechea, ascultă un timp cu capul întors spre uşă, apoi spuse în şoaptă: '- Vin…