,Se sileşte sa fie mai pe înţelesul lor!” îşi spunea mama în gând, Dar gândul acesta n-o mulţumea şi vedea că şi musafirul se simţea cam Vfânjenit, ca şi cum o tainică
oprelişte lăuntrică l-ar fi împiedicat să vorbească slobod şi uşor, cum vorbea cu dânsa, o femeie simplă, într-o zi, după ce Nikolai plecă, mama îl întreba pe un flăcău:
— De ce te ruşinezi aşa? Că doar nu eşti -un şcolar la examen…
Tânărul zâmbi larg;
Mi
— Şi racul se face mai stacojiu când iese din lumea lui…
Oricum, dânsul nu-i de-ai noştri…
Uneori venea şi Saşenka, dar niciodată nu stătea mult, totdeauna era copleşită de treburi, nu râdea deloc, iar la plecare o întreba de fiecare dată:
— Ce mai face Pavel Mihailovici, e sănătos?
— Slavă domnului! – răspundea mama.
— E sănătos, voios!
— Spune-i salutari din partea mea! – o ruga fata, plecând grăbită.
Câteodată mama i se tânguia că prea îl tin mult pe Pavel şi că nu se hotărăşte odată termenul de judecată. Saşenka se încrunta, dar nu răspundea; numai degetele prindeau să i se mişte frământate.
Nilovna ar fi vrut să-i spună din toată inima: „Dragă, draga mea, ştiu că-l iubeşti…” Dar nu îndrăznea. Faţa încruntată a fetei, buzele strânse, vorba ei îngândurată şi stăpânită
respingeau parcă dinainte orice pornire de duioşie. Oftând, mama strângea tăcută mâna pe care i-o întindea fata, gândind în sinea sa: „Sărmana de tine…”
Tntr-o zi veni şi Nataşa. Când dădu cu ochii de mama se bucură mult şi începu s-o sărute; după aceea îi spuse deodată, printre altele, cu glas potolit:
— Ştii, mi-a murit mama, a murit biata mea măicuţă.
Scutură din cap, îşi şterse ochii cu o mişcare iute a mâinii şi adaose:
— Tare-mi pare rău de dânsa! N-avea nici cincizeci de ani; ar fi putut să mai trăiască mult. Dar dacă stai şi te gândeşti, poate că-i mai bine c-a murit; pentru dânsa moartea-i mai uşoară decât viaţa pe care a dus-o. Totdeauna singură, străină între toţi ai casei, pentru că nimeni n-avea nevoie de ea, era veşnic înfricoşată de ţipetele tatii… Ce viaţă mai era aceea? Trăieşti când aştepţi ca ziua de mâine să-ţi aducă ceva bun; dar dânsa ce putea să aştepte decât necazuri şi suferinţe!
— Adevărat, Nataşa! – încuviinţă mama, după ce stătu puţin pe gânduri.
— Aşa-i, omul trăieşte, fiindcă aşteaptă ca viaţa să-i aducă
ceva bun; dar dacă nu ţi-a mai rămas nimic de aşteptat, ce viaţă mai e aceea?
— Mângâind cu drag mâna fetei, o întrebă:
— Şi acum ai rămas singură pe lume?
— Singură! – răspunse încet Nataşa. Mama tăcu un timp, apoi o încuraja zâmbind:
— Nu-i nimic! Un suflet bun nu-i niciodată singur, totdeauna se găsesc oameni de inimă care să se adune în jurul lui…
VIII.
Nataşa găsi un loc de învăţătoare la o şcoală de pe lângă o fabrică de ţesătorie din judeţ, iar Nilovna luă asupra-şi grija
să-i ducă broşuri, cărţi şi manifeste.
Aceasta era acum îndeletnicirea ei de căpetenie. In fiecare lună pornea prin gubernie, cutreierând satele şi târgurile cu sacul la spinare sau cu un geamantan în mină, travestită
când în călugăriţă, când în negusto-reasă de dantelă şi pânză
de casă, când în ţărancă înstărită, când ca o femeie cucernică
ce umblă plină de osârdie pe la lăcaşurile de închinăciune. în tren, pe vapor, la hoteluri şi hanuri, mama avea pretutindeni aceeaşi înfăţişare simplă şi liniştită, intra în vorbă cu oameni, pe care nu-i cunoştea şi nu se temea să atragă asupră-şi atenţia lor prin graiul ei blajin şi sfătos şi prin purtarea ei de femeie care a umblat mult prin lume şi a văzut multe în viaţa ei.
Ii plăcea să stea de vorbă cu oamenii, să asculte istorisiri din viaţa lor, să le cunoască necazurile şi nedumeririle. Şi îi tresaltă inima de bucurie, de câte ori îl găsea pe vreunul frământat de o grea nemulţumire, nemulţumirea aceea în care omul răzvrătindu-se împotriva loviturilor soarţei, caută
totodată cu încordare să alte răspuns laântrebările ce şi-au croit drum-In mintea lui. In faţa ei se desfăşura tot mai larg şi mai bogat tabloul vieţii 'omeneşti – frământată, plină de zbuciumul necurmatei lupte pentru pâine. Pretutindeni vedea desfăşurându-se cinic pornirea făţişa do a-l înşela pe om, de a-l jefui, de a stoarce din el cit mai mult folos pentru sine, de a-i suge sângele. Acum îşi dădea bine seama că pe pământ erau de toate, pentru toţi oamenii şi totuşi poporul trăia în mizerie, veşnic înfometat, în mijlocul unor bogăţii fără de sJârşit. In târguri şi oraşe se înălţau biserici pline cu podoabe de argint şi de aur, de care dumnezeu nu avea nevoie, iar pe treptele aceloraşi biserici tremurau cerşetorii, aşteptând în zadar să li se lepede în palmă un bănuţ de aramă. Văzuse şi înainte lucrurile acestea – bisericile bogate, odăjdiile împodobite cu aur ale popilor, iar alături poporul sărac, locuind în cocioabe şi îmbrăcat în zdrenţe ruşinoase, – dar atunci i se păruse că aşa era firesc. Acum însă nu mai putea să se împace cu toate acestea şi le socotea drept o ocară faţă
de cei săraci, cărora, ştia ea bine, biserica le este mai aproape de suflet şi mai trebuincioasă decât celor bogaţi.
Din tablourile care-l înfăţişau pe Isus, din povestea vieţii lui, cunoştea că el a fost prietenul săracilor, că se purta în veşminte simple, pe când în bisericile în care sărăcimea venea să caute mângâiere, ea îl vedea pe Isus ferecat cu neruşinare în aur şi în mătase care foşnea a silă, la vederea sărăcimii şi, fără să vrea, îi veneau în minte cuvintele lui Râbin: „Ne-au înşelat până şi-n cele dumnezeieşti.” Nici nu-şi dădea seama că de la o vreme se ruga tot mai rar, dar se gândea tot mai des la Isus şi la acei oameni care, fără a-i pomeni numele, ca şi când nici n-ar fi ştiut de existenţa lui, trăiau totuşi – aşa i se părea ei – după învăţătura sa, şi socoteau ca şi dân-sul că
pământul este împărăţia celor săraci, drept care voiau să
împartă deopotrivă între toţi oamenii, bogăţiile pământeşti.
Qândul acesta o stăpânea demult şi acum se adâncea şi cuprindea tot ce văzuse şi tot ce auzise, crescând în chip de rugă luminoasă, care îşi revărsa lumina-i lină peste tot întunericul din lume, peste toată viaţa şi peste toţi oamenii.
