Îmbrăcându-se în grabă, mama ieşi repede în bucătărie, se apropie de uşă şi întrebă:

— Cine-i?

— Eu! – răspunse o voce necunoscută.

— Cine?

— Deschideţi! – se auzi, încet şi rugător, glasul celui de afară.

Mama trase zăvorul, împinse uşa cu piciorul şi în odaie intră

Ignat, spunând bucuros:

— Vra să zică n-am greşit!

S19

Era stropit de glod pân' la brâu, avea faţa pămâritie şi ochii înfundaţi; doar părul cârlionţat răzbea nea-stâmpărat de sub căciulă.

— La noi e jale! – şopti el după ce închise uşa.

— Ştiu…

Flăcăul rămase surprins. Clipi din ochi şi întrebă: '- De unde ştii? Mama îi spuse în grabă, pe scurt.

— Dar ceilalţi doi tovarăşi… i-au ridicat şi pe ei?

— Nu erau acolo. Plecaseră la recrutare! Cu badea Mihailo au ridicat în totul cinci inşi…

Trase adine aerul pe nas şi adaose zâmbind:

— Eu am scăpat. Acuma m-o fi căutând…

— Dar cum ai scăpat? – îl întrebă mama. Uşa dinspre odaie se deschise încetişor.

— Eu? – făcu Ignat, aşezându-se pe scaun şi rotindu-şi ochii în jur.

— Puţin înainte să dea năvală ei, vine-n goană pădurarul şi ne strigă pe geam: „Păzea, băieţi, că vin peste voi…!”

Râzând încetişor, îşi şterse faţa cu poala sumanului şi urmă:

— Ei, dar badea Mihailo, ştii, nu-şi pierde firea cu una, cu două. „Ignat, zice, dă fuga la oraş! Ţi-aduci aminte de femeia aceea în vârstă?” Şi scrise la iuţeală un răvaş. „Na, du-te…!”

O iau pe brânci prin tufişuri şi-i aud cum se apropiau târâş!

Erau mulţi ai naibii, năvăleau din toate părţile, diavolii, şi făceau o gălăgie! înaintau în lanţ strâns de jur împrejurul dohotăriei. M-am ascuns într-un hăţiş de tufe, iar ei au trecut pe-alături. M-am strecurat mai departe, m-am ridicat în picioare şi – ia-o la sănătoasa, băiete! Două nopţi şi-o zi întreagă, am mers aşa, fără popas.

Se vedea că era mulţumit de el; în ochii căprui avea un licăr de zâmbet, iar buzele pline şi roşii îi fremătau.

— Iţi fac îndată ceai, ca să te încălzeşti! – spuse mama, luând cu grabă samovarul.

— Să-ţi dau mai întâi răvaşul…

Ridică anevoie un picior şi, gemând şi strâinbându-se de durere, ii puse pe scaun.

Nikolai se ivi în uşă.

— Noroc, tovarăşe! – zise el, îngustându-şi ochii.

— Dă-mi voie să te ajut.

Se aplecă şi începu să-i deslacă obiala murdară.

— Nu, nu! – se împotrivi încet ilăcăul, trăgân-du-şi piciorul şi, clipind mirat din ochi, privi către mama.

Fără să ia seama la privirea lui, dânsa îi spuse lui Nikolai:

— Trebuie să-i frecăm piciorul cu spirt…

— Neapărat!… – încuviinţă Nikolai. Ignat fârnii, încurcat.

Nikolai găsi biletul, îl desfăcu, îşi apropie de ochi jhârtia cenuşie şi mototolită şi citi cu jumătate de 'las:,Să nu laşi, mamă, treburile baltă; spune-i cucoanei celei înalte să nu ne uite, să scrie cit mai mult despre treburile noastre, o rog.

Rămâi cu bine!

Rlbin”

Nikolai lăsă în jos, încet, mâna în care ţinea bHe-ţelul şi spuse cu îneântare:

— Asta-i nemaipomenit! Minunat!

Ignat se uita la ei, mişeându-şi anevoie degetele murdare de la piciorul desculţ; mama, ferindu-şi obrazul scăldat de lacrimi, veni lângă el cu un lighean de apă, se aşeză pe duşumea şi întinse mâinile spre piciorul lui, dar Ignat şi-l trase repede şi-l băgă sub scaun, strigând speriat:

— Ce vrei să faci?

— Fă bine şi dă picioru-ncoace…!

— Aduc îndată spirt, – zi-se Nikolai.

Flăcăul îşi vârî şi mai tare piciorul sub scaun, mormăind:

— Ce-i asta? Că doar nu-s la spital… Mama începu să-i descalţe celălalt picior.

Ignat trase scurt, cu larmă, aerul pe nas şi, îndoindu-şi anevoie grumazul, se uită la dânsa de sus în jos, cu gura caraghios căscată.

— Ştii, – spuse mama cu glas tulburat, – pe Miliail Ivanovici l-au bătut…

— Ce spui! – strigă înăbuşit şi înfricoşat flăcăul.