bucurii pe care toţi i-o citeau limpede în ochi, dar a cărei cauză niciunul n-o înţelegea.
Şi cum nu voiau defel să-şi părăsească adânca lor mâhnire pentru tovarăşul care murise şi să se lase cuceriţi de simţământul de bucurie pe care-l adusese cu sine Saşa, ei îşi apărau, fără a-şi da seama, tristul lor drept de a-şi trăi durerea până la capăt, căutând s-o aducă şi pe fată în aceeaşi stare sufletească…
— Şi uite că a murit! – spuse Sofia cu glas apăsat, privind-o stăruitor.
Saşa îşi trecu scurt privirea întrebătoare pe feţele lor şi se încruntă. Apoi îşi lăsă capul în piept şi tăcu, îndreptându-şi părul cu mişcări domoale.
— A murit? – întrebă cu glas tare după un răstimp, smulgându-se din tăcere şi rotindu-şi iarăşi privirea cutezătoare pe feţele lor.
— Ce-nseamnă, a murit? Ce a murit? A murit oare respectul meu pentru Egor, dragostea mea pentru acest tovarăş, a murit amintirea strădaniilor creierului său? A murit tot ce a gândit şi a produs mintea lui? Au pierit sentimentele pe care le-a trezit el în inima mea? S-a prăbuşit în mintea şi în inima mea imaginea acestui ora cinstit şi curajos aşa cum l-am cunoscut totdeauna şi aşa cum mi-am făurit-o eu? Au murit toate acestea? Eu ştiu că, întrucât mă priveşte, ele nu vor muri niciodată. Şi mi se pare că prea ne pripim să spunem despre un om, „a murit”. Moartă este gura lui, dar cuvântul său va trăi pururea în inimile celor vii!
Tulburată, se aşeză din nou, îşi sprijini coatele pe masă şi urmă cu glas mai scăzut, mai profund, privindu-şi tovarăşii, zâmbitoare, cu ochii împăienjeniţi:
— E o prostie, poate, ceea ce spun, dar eu cred, tovarăşi, în nemurirea oamenilor cinstiţi, în nemurirea celor cărora le datorez fericirea de a trăi această viaţă minunată, care mă
umple de bucurie şi care mă încântă prin complexitatea, prin diversitatea fenomenelor şi prin necontenita creştere a ideilor care-mi sunt tot atât de scumpe, ca şi inima din piept. Poate
că suntem prea zgârciţi în manifestarea simţămintelor noastre; poate că trăim prea mult cu cugetul şi aceasta ne diformează întrucâtva; poate că,.judecind şi cântărind lucrurile, nu le simţim îndeajuns…
— Ai avut astăzi vreo bucurie? – o întrebă Sofia zâmbind.
— Da! • – răspunse Saşa, dând din cap.
— Şi cred că una foarte mare! Am stat de vorbă toată
noaptea cu Vesovşcikov. înainte nu prea îmi plăcea, mi se părea prea înapoiat, prea necioplit. De altfel aşa şi era.
Mocnea în el, în stare latentă, o înverşunare oarbă împotriva oricui; cu o îndărătnicie insuportabilă, se situa totdeauna în centrul oricărei probleme şi-f dădea înainte, brutal şi înveninat: eu, eu, eu! Era ceva grosolan şi enervant în acest fel de a fi al său…
Saşa zâmbi şi iarăşi îi cuprinse pe rând cu privirea ei luminoasă.
— Acum însă a început să spună „tovarăşi”! Ar trebui să-l auziţi cum rosteşte cuvântul acesta! Cu o dragoste sfioasă, caldă, care nu poate fi redată în cuvinte! Acum e uimitor de simplu, sincer şi plin de dorinţa de a lucra. Şi-a aflat rostul lui în viaţă, îşi cunoaşte puterile, ştie ce-i lipseşte, dar lucrul ce!
mai însemnat este că s-a născut în el sirnţământul adevăratei tovărăşii…
Vlasova asculta ceea ce spunea Saşa şi se bucura văzând că
faţa ei, de obicei aspră, acum era blândă, fericită. In acelaşi timp însă, undeva, în adâncul sufletului ei, încolţea un gând de gelozie:,:Dar cu Paşa, cum răinân-e…?”
— Nu se gândeşte decât la tovarăşii lui, – urmă. Saşa, – şi ştiţi ce încearcă să mă convingă? Că trebuie să punem la cale evadarea lor. Da! Şi susţine • că e ioarte uşor şi foarte simplu…
Sofia înălţă capul şi întrebă cu vioiciune:
— Dumneata ce crezi, Saşa? E o idee minunată! Ceaşca din mâna mamei începu să tremure. Saşa încruntă sprâncenele şi, stăpânindu-şi neastâmpărul, tăcu o clipă., apoi răspunse
cu glas adine, dar cu un zâmbet fericit pe buze şi împiedicându-se oarecum în vorbă:
— Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa cum spune el, trebuie să încercăm! E datoria noastră!.
Roşi toată si, lăsându-se pe speteaza scaunului, tăcu.
„Dra-ga de ea!” se gândj mama,.zâmbind. Sofia zâmbi şi -ea, iar Nikolai prinse a „râde încetinel, pn-vindo cu bunătate.
Fata îşi sumeţi deodată capul şi se uită cu.asprime la ei; cu faţa paJidă şi fulgerându-i îm ochi, le spuse cu glas inâlintt;
— R.kleţi de mine, înţeleg… Mă credeţi direct interesata?
— Da' de ce, Şasa? – o întrebă Sofia cu viclenie, ridieându-se şi venind lângă ea.
Mama îşi spuse în sinea ei, că întrebarea aceasta n-avea nici un rost şi era jignitoare pentru fată; oftă şi, înălţârjd sprinceana, se uita la Sofia cu ochi dojenitori.
— Am să mă dau la o parte! – exclamă Saşa.
— N-am să particip la nici o discuţie în privinţa asta, dacă
priviţi astfel…
— Nu mai vorbi aşa, – zise Nikolai liniştit. Mama se apropie de Saşa, se aplecă şi o mângâie uşor pe creştet. Fata îi prinse mâna şi, ridieându-şi faţa îmbujorată, o privi sfios în ochi.
Mama-i zâmbi şi, negăsind cuvântul pe care ar fi vrut să i-l spună, oftă cu mâhnire. Sofia se aşeză lângă Saşa, o cuprinse de umeri şi, cercetând-o din ochi, îi spuse zâmbind:
— Eşti tare nostimă…!
— Da, mi se pare că am spus o nerozie…
— Cum de te-ai putut gândi… – urmă Sofia, dar Nikolai o întrerupse, preocupat şi grav:
— Daca evadarea este cu putinţă, cred că nu pot să existe două păreri. înainte de toate însă, trebuie să ştim dacă
