— Dar dacă-i împuşcă?

— Cine? Soldaţi nu sunt, iar gardienii bat cuie cu revolverele lor…

— Nu ştiu ce să zic, dar mi se pare că e prea uşor…

— Ai să vezi că aşa şi este! Numai să vorbeşti neapărat cu ei.

Eu am pregătit totul: şi scara de frânghie şi cârlige; gazda mea o s-o facă pe lampagiul…

Afară, se auziră paşi, hârâit de tuse, zăngănit ele tablă.

— Uite ca vine şi el! – zise Nikolai.

Pe uşei deschisă pătrunse mai întâi o cadă de tablă, iar îndărătul ei mormăia un glas răguşit:

— Hai, intră dracului odată…!

Apoi se ivi un cap rotund, cărunt de tot, fără căciulă, cu mustăţi stufoase, cu ochi bulbucaţi şi plini de bunătate.

Nikolai îi ajută să bage cada înăuntru şi, în urma ei, apăru un om înalt, adus de spate; umâlându-şi obrajii raşi, birui un acces de tuse, scuipă şi salută răguşit:

— Sănătate bună…

— Ei, hai, întreabă-]! – o îndemnă Nikolai pe mama.

— Pe mine? Ce anume?

— In chestia evadării…

— A-a! – exclamă omul, ştergându-şi mustaţa cu degetele-i înnegrite.

— Uite, Iakov Vasilievici, dânsa nu vrea să creadă că-i aşa de uşor.

— Hm, nu crede? înseamnă că nu vrea să creadă. Iar noi doi vrem şi de aceea credem! – răspunse liniştit gazda, dar îndată

se frânse de mijloc, apucat de o nouă dezlănţuire de tuse înăbuşită. O birui şi pe aceasta, însă rămase multă vreme pironit în mijlocul odăii, suflând din greu, irecându-şi pieptul şi cercetând-o pe mama cu ochii lui bulbucaţi.

— Hotărârea trebuie s-o ia Paşa şi ceilalţi tovarăşi! – spuse Nilovna.

Nikolai îşi plecă îngândurat capul.

— Cine-i Paşa? – întrebă tinichigiul, lăsându-se pe un scaun.

— Fecioru-meu.

— Cum îl cheamă?

— Pavel Vlasov.

Omul dădu din cap, îşi scoase punga de tutun şi, în timp ce-şi umplea luleaua, vorbi în fraze scurte:

— Am auzit de el. Nepotu-meu îl cunoaşte. E închis şi nepotu-meu. II cheamă Evcenko. N-ai auzit de el? Pe mine mă

cheamă Gobun. în. scurtă vreme, o să bage tot tineretul la-nchisoare; atunci să vezi loc pentru noi, bătrânii, să ne lăfăim în toată voia.

Ofiţerul cela de jandarmi mi-a făgăduit chiar c-o să-l trimeată în Siberia pe nepotu-meu. Şi o să-l trimeată, porcul de câine!

După ce îşi aprinse luleaua, începu a vorbi cu Nikolai, scuipând într-una pe podea:

— Vra să zică, nu vrea? Treaba ei. Oinu-i liber… Te-ai săturat de şedere – umblă; te-ai săturat de umblet – şezi! Te-au jefuit – taci; te-au luat la bătaie – rabdă; te-au ucis – zaci întins la pământ. Ce mai încolo-încoace! Eu, însă, pe Savka îl scot de-acolo. II scot.

Ascultându-i vorba scurtă, irântă, asemenea unui lătrat, mama rămase nedumerită, iar cuvintele din urmă o făcură

chiar să-l pizmuiască.

Pe stradă, biciuită de ploaia rece şi de vânt, mama se gândea la Nikolai: „Ia te uită cum s-a schimbat…!”

Şi, amintindu-şi de Gobun, îşi spuse aproape cu pietate: „Se vede că nu numai eu trăiesc viaţa asta nouă…!”

Apoi, i se strecură în inimă un gând stăruitor; ce răspuns va da oare fecioru-său?

„Ah, de s-ar învoi.”

XXIT.

Duminica următoare, în timp ce-şi lua rămas bun de la Pavel în cancelaria închisorii, mama simţi în iiiână un cocoloş

de hârtie. Tresărind de parcă ar fi fript-o în podul palmei, se uită la fecioru-său cu o privire rugătoare şi întrebătoare, dar pe faţa lui nu află nici un răspuns. Ochii lui albaştri îi zâmbeau cu zâmbetul lor de totdeauna, liniştit şi hotărât, pe care mama îl cunoştea atât de bine.

— Rămâi cu bine! – zise dânsa, oftând.

Feciorul îi mai dădu o dată mâna şi pe chipul lui flutură un simţământ de duioşie stăpânită:

— Cu bine, mamă!

Dânsa aştepta, ţinându-i mina în mâna ei.

— Nu fi îngrijorată, nu te supăra! – rosti el încet.

În cuvintele acestea şi în cuta de îndărătnicie ce i se ivise pe frunte citi răspunsul pe care-l adăsta.

— De ce vorbeşti aşa? – şopti dânsa, lăsând capul în jos.

— Cum se poate să crezi aşa ceva…?

Plecă grăbită, fără să mai ridice capul, de teamă ca lacrimile din ochi şi tremurul buzelor să nu-i dezvăluie amărăciunea.

Pe drum, i se părea că o durere surdă, care o pătrundea până