— Aşa cred şi eu! – încuviinţă Nikolai, ivindu-se în uşă.

— Bună ziua, Saşa.

Fata îi întinse mâna şi întrebă:

— Atunci, ce mai aşteptăm? Toată lumea este de acord că

planul e bun?

— Da, dar cine să organizeze evadarea? Toţi sunt ocupaţi…

— Daţi-mi voie să mă ocup eu de asta! – spuse Saşa repâde, ridicându-se în picioare.

— Eu sunt liberă.

— Bine, ocupă-te dumneata! Dar trebuie să-i întrebăm şi pe ceilalţi.

— Ii întreb eu. Mă duc chiar acum.

Şi iar începu să-şi încheie nasturii de la palton, mişcându-şi precis şi sigur degetele subţiri.

— Nu vrei să te mai odihneşti puţin? – o îmbie mama.

Saşa zâmbi uşor şi răspunse cu glas cald:

— N-ai grijă, nu sunt obosită deloc… Strângând tăcută

mâna amândurora, plecă, iarăşi rece şi severă.

Mama şi Nikolai se apropiară de fereastră şi priviră cum străbătea curtea şi ieşea pe poartă. Nikolai începu să fluiere încet şi, aşezându-se la masă, se apucă să scrie.

— O să se ia cu treaba aceasta şi o să se simtă mai bine! „-

spuse mama încet, dusă pe gânduri.

— Bineînţeles! – îi răspunse Nikolai şi, întorcân-du-se către dânsa, o întrebă cu un zâmbet blajin pe faţă:

— Dumneata, Nilovna, poate că ai fost cruţată de paharul acesta, poate că n-ai ştiut ce-i dorul după omul care ţi-e drag?

— Da' de unde! – făcu mama dând din mână.

— Că nu mai puteam de frică, să nu cumva să mă dea după

cutare sau cutare.

— Şi nu-ţi plăcea niciunul?

Mama rămase o clipă pe gânduri şi apoi răspunse:

— Nu mai mi-aduc aminte, dragul meu. Cum să nu-mi fi plăcut? Trebuie să-mi fi plăcut vreunul, dar nu mai ţin minte!

Şi, privindu-l, încheie simplu, cu o tristeţe liniştită:

— Atâta m-a bătut bărbatu-meu, încât tot ce a fost până la el mi s-a şters parcă din minte.

Nikolai se întoarse iarăşi la hârtiile lui, iar mama ieşi din odaie. Când reveni, el o cuprinse într-o privire caldă şi începu a istorisi, mângâindu-şi, parcă, amintirile cu vorbe duioase.

— Ei, Nilovna, am trăit şi eu o poveste oarecum la fel cu cea pe care o trăieşte Saşa acum! Am iubit şi eu o fată, o fiinţă

minunată. Aveam douăzeci de aţii când am întâlnit-o şi, ca să-ţi spun drept, o iubesc şi-acum! O iubesc ca şi atunci, din toată inima, o iubesc cu recunoştinţă şi am s-o iubesc cât voi trăi…

Stând lângă el, mama îi vedea ochii scăldaţi într-o.lumină

senină şi caldă. Cu capul rezemat în înâini şi cu mâinile sprijinite pe speteaza scaunului, se uita undeva, departe; tot trupul lui slab şi subţire, dar puternic, părea că se avântă, ca o tulpină de floare care se înalţă către soare.

— De ce nu vă căsătoriţi? – îl întrebă mama.

— E măritată de cinci ani…

— Atunci de ce n-ai luat-o înainte de a se mărita? După un răstimp de gtndire, răspunse.:

—, nit ştiu cum s-a făcut, dar ni se întâmpla mereu acelaşi lucru: când era ea liberă, eram eu închis sau deportat; când eram eu liber, era ea închisă. Cam cum se-ntâmplă acum cu Saşa! în cele din urmă, au deportat-o pe zece ani, undeva departe, în fundul Siberiei. Am vrut să plec împreună cu ea, dar ne-a fost ruşine la amândoi. In Siberia a întâlnit un tovarăş de-al meu, un om foarte „de treabă! După o vreme, au evadat împreună şi acum sunt în străinătate.

Nikolai se opri, îşi scoase ochelarii, îi şterse, cercetă sticlele în lumină şi începu iar să-i şteargă.

— Ei, dragul meu! – exclamă mama, clătinând din cap înduioşată.

I se rupea inima de mila lui, dar, în acelaşi timp, era în el ceva care o făcea să suriclă cu un cald şi duios surâs de mamă. Nikolai se îndrep.ă pe scaun, luă din nou tocul în mină

şi vorbi iar, punctându-şi frazele prin scurte mişcări din uiâiul:

— Viaţa de familie slăbeşte energia revoluţionarului; da, o slăbeşte întotdeauna! Copiii, lipsurile, nevoia de a munci din răsputeri pentru pâinea de fiecare zi! Or, revoluţionarul trebuie să-şi desfăşoare necontenit energia, din ce în ce mai adânc şi mai cuprinzător. Aşa cer timpurile de astăzi: trebuie să mergem înainte, să fim totdeauna în frunte, pentru că noi, muncitorii, suntem chemaţi de mersul istoriei să dărâmăm lumea veche şi să făurim viaţa cea nouă. Dacă rămânem în urmă, răpuşi de oboseală sau atraşi de posibilitatea imediată

a vreunei cuceriri mărunte, e rău, e aproape o trădare a cauzei. Nu putem merge alături de cineva fără ca prin aceasta să ne stâlcim credinţa şi nu trebuie să uităm nici o clipă că

sarcina noastră este nu să urmărim cuceriri mărunte, ci să

dobândim biruinţa totală.

Acum vorbea iarăşi cu glas puternic, faţa îi era palidă, iar în ochi îi strălucea, stăpânită şi neşovăielnică, energia lui de totdeauna. Soneria de la intrare sună iarăşi cu putere, curmându-i vorba. Era Liudmila, cu obrajii îmbujoraţi de frig, îmbrăcată într-un palton subţire, nepotrivit cu vremea de-afară. în timp ce-şi scotea galoşii rupţi, spuse cu glas supărat:

— Procesul începe peste o săptămână!

— Adevărat? – strigă Nikorai din odaie. Marna se îndreptă

cu grabă către Liudmila, fără să-şi dea bine seama ce o tulburase: teama sau bucuria. Păşind alături de dânsa, Liudmila răspunse cu o notă de ironie în vocea-i joasă:

— Adevărat! La tribunal se vorbeşte pe faţă că sentinţa a şi fost hotărâtă. Cum vine asta? Guvernul se teme că slujbaşii lui se vor arăta îngăduitori faţă de-duşmanii săi? După ce s-a străduit cu atâta râvnă, ca să-şi pervertească slugile până în gradul cel mai înalt, nu este totuşi sigur de ticăloşia acestor slugi…?