— Mi se pare că, din nebăgare de seamă, eu singur m-am lovit de ceva şi mi-am jupuit pielea. Bea ceaiul! E frig şi eşti îmbrăcată prea subţire…
Întinzând mâna ca să ia ceaşca, mama văzu că degetele îi erau pline de sânge închegat. Braţul îi căzu moale pe genunchi şi, în aceeaşi clipă, simţi că şi fusta era udă de sânge. Cu ochii larg deschişi, cu sprinceana înalt arcuită, îşi
privea pieziş degetele; era ameţită, iar în inimă îi ciocănea parcă un gând: „Tot aşa s-ar putea să dea şi-n Pavel…!” Ivan Danilovici apăru numai în vestă şi cu mâne-cile cămăşii suflecate. La privirea întrebătoare a lut Nikolai, răspunse cu vocea lui subţire:
— Rana de pe faţă e uşoară, dar are craniul fracturat, fără
să. fie însă prea grav; flăcăul e voinic! A pierdut însă prea mult sânge. II ducem la spital?
— Pentru ce? Lasă-l aici! – răspunse Nikolai.
— Astăzi poate să rămână, hai să zicem şi mâine; după
aceea, însă, mi-e mai uşor să-l îngrijesc la spital. Nu prea am timp pentru vizite în oraş. Ai de gând să scrii ceva despre cele întâmplate la cimitir?
— Bineînţeles! – răspunse Nikolai.
Mama se ridică încet şi se îndreptă spre bucătărie.
— Unde te duci, Nilovna? – o opri el grijuliu.
— Las' că Sofia se descurcă şi singură.
Mama îl privi şi. tresărind, răspunse cu un surâs ciudat:
— Sunt plină de sânge…
În odaia ei, în timp ce se schimba, se gândi iarăşi la liniştea şi seninătatea acestor oameni, care puteau trece atât de repede peste asemenea grozăvii. Gândul acesta o înviora şi-i alunga frica din inimă. Când se întoarse în odaia în care fusese aşezat rănitul, Sofia stătea aplecată asupra bolnavului şi-i spunea:
— Astea-s mofturi, tovarăşe!
— Dar am să vă încurc aici! – se împotrivea el, cu glas stins.
— Nu mai vorbi. Asta are să-ţi facă bine… Mama rămase în spatele Soliei, îşi puse mâinile pe umerii ei şi, uitându-se la faţa palidă a rănitului, istorisi prin ce spaimă trecuse când băiatul începuse să aiureze în trăsură. Ivan asculta, iar ochii îi ardeau, bântuiţi parcă de friguri; la sfârşit, plescăi uşor din buze şi murmură stânienit:
— Tare prost mai sunt!
— Acum să te lăsăm, – zise Sofia, îndreptându-i pătura.
— Odihneşte-te!
Trecură cu toţii în sufragerie, unde vorbiră îndelung şi pe larg despre întâmplările de peste zi. Pentru ei, faptele acelea şi însăşi drama care se petrecuse rămăseseră undeva departe, în trecut, iar gândurile lor se îndreptau acum cu încredere către viitor, dezbătând amănunţit ce aveau de făcut a doua zi. Toţi aveau feţele ostenite, dar mintea le era trează
şi, vorbind despre activitatea lor, nu ascundeau de loc că ceea ce izbutiseră să înfăptuiască nu-i mulţumea nici pe departe.
Doctorul n-avea astâmpăr pe scaun şi, străduin-du-se să-şi stăpânească glasul ascuţit, spunea:
— Propagandă, propagandă! Asta-i prea puţin în clipa de faţă! Muncitorii tineri au dreptate! Agitaţia trebuie extinsă cât mai mult. Ascultaţi ce vă spun, muncitorii au dreptate…
Nikolai îi răspunse posomorit şi cu acelaşi ton:
— Din toate părţile, ne vin plângeri: prea puţine cărţi şi broşuri, iar noi n-am izbutit pân-acum să instalăm o tipografie ca lumea. Liudmila se zbate din răsputeri; într-o zi are să se prăbuşească, dacă nu-i dăm pe cineva care s-o ajute…
— Dar Vesovşcikov? – întrebă Sofia.
— Nu poate să locuiască în oraş. Are să lucreze în tipografia cea nouă, dar până atunci ne mai trebuie un om acolo…
— Eu n-aş fi bună pentru treaba asta? – întrebă mama, cu glas scăzut.
Toţi trei se uitară la dânsa şi, câteva clipe, rămaseră tăcuţi
— Asta-i o idee minunată! – izbucni Sofia cu însufleţire.
— Nu. merge, Nilovna; e lucru greu pentru dumneata, –
spuse Nikolai cu răceală.
— Ar trebui să te muţi din oraş, să nu-l mai vezi pe Pavel şi, în general…
Mama răspunse oftând:
— Paşa n-ar pierde cine ştie ce. Cât despre mine – vizitele la închisoare nu fac decât să-mi sfâşie inima. Nu poţi vorbi nimic, stai ca o proastă în faţa copilului tău', toţi se uită la tine şi te pândesc, nu cumva să scapi vreo vorbă care nu se cuvine…
După întâmplările din ultimele zile, se simţea ostenită; de aceea, când auzi c-ar putea să stea undeva, afară din oraş, departe de tot ce.se întâmpla aici, se agăţă cu toată puterea de această nădejde.
Dar înainte de a se ajunge la o hotărâre, Nikolai schimbă
vorba:
