Mama se întoarse către femeia care-i vorbise: era mama lui Samoilov; alături şedea bărbatu-său, un om chel, cu înfăţişare blândă, cu o barbă mare, roşcată. Avea faţa osoasă, privea înainte cu ochi îngustaţi şi barba îi tremura.

Prin ferestrele înalte pătrundea în sală o lumină tulbure, egală; în faţa geamurilor, afară, lunecau fulgi de zăpadă. Intre ferestre, pe perete, atârna un portret mare al ţarului, într-o ramă groasă, aurită, care sclipea în lumină; draperii grele de culoare vişinie cădeau în falduri drepte, cuprinzând rama de amândouă părţile. In faţa portretului, o masă acoperită cu postav verde ocupa aproape toată lăţimea sălii; la dreapta, înapoia unui grilaj, se aflau două bănci de lemn, iar la stingă, două rânduri de fotolii roşii. Prin sală alergau cu paşi înăbuşiţi aprozi în uniforme cu gulere verzi, cu bumbi auriţi pe pântece şi pe piept. în aerul apăsător din sală rătăcea un sfios zvon de şoapte şi plutea un miros abia simţit de farmacie. Şi toate acestea: mirosul şi culorile, zgomotele şi strălucirea îţi striveau ochii, îţi pătrundeau în piept o dată cu suflarea şi îţi umpleau inima răvăşită de spaimă şi descumpănire.

Deodată cineva spuse ceva cu glas tare şi mama tresări; ceilalţi se ridicară în picioare; se ridică şi dânsa, sprijinindu-se de braţul lut Sizov.

În ungherul din stânga se deschise o uşă înaltă, prin care intră legănându-se un bătrânel cu ochelari. Pe chipul lui şters tremura o pereche de favoriţi sărăcă-cioşi. Buza de sus, rasă, îi intra în gură, bărbia şi fălcile ascuţite se sprijineau pe gulerul înalt al uniformei, parcă nici n-ar fi avut grumaz. Un tânăr înalt, cu faţa ca de porţelan, rumenă şi rotundă, îl sprijinea din urmă, ţinâudu-l de braţ; în urma lor păşeau încet trei bărbaţi în uniforme brodate în fir de aur, şi încă trei civili.

Zăboviră mult în jurul mesei până să se aşeze în fotolii; după

aceea, unul din ei, cu tunica descheiată, cu faţa rasă şi fleşcăită, începu a-i spune ceva bătri-uelului, mişcând fără

glas şi anevoie buzele groase. Bătrânelul îl asculta stând ţanţoş, într-o ciudată înţepenire; îndărătul ochelarilor lui, mama vedea două pete mici şi spălăcite.

La un capăt al mesei, în faţa unui pupitru, stătea^ un om înalt, pleşuv, care tuşea şi răsfoia nişte hârtii. Bătrânelul se clătină şi, aplecându-se înainte, începu a vorbi. Primul cuvânt îl rostea limpede, celelalte, îrrsă, parcă lunecau fără vlagă pe buzele lui subţiri, cenuşii.

— Deschid… Introduceţi…

— Uite că-i aduc, – şopti Sizov, ghiootirad-o pe mama uşor cu cotul şi ridicându-se.

În peretele dindărătul grilajului se deschise o uşă; întâi intră un soldat cu sabia la umăr; după el intrară: Pavel, Andrei, Fedea Mazin, fraţii Gusev, Samoilov, Bukin, S'omov şi încă vreo cinci tineri, pe care mama nu-i cunoştea. Pavel surâdea blând. Andrei zâm-bea şi el şi saluta din cap; zâmbetele, mişcările şi chipurile lor vioaie făcură ca tăcerea să nu mai pară atât de încordată şi oficială, atmosfera din sală se mai însenină, deveni mai caldă. Strălucirea puhavă a aurului de pe uniforme păli, pierzând din asprime; o adiere de voioasă încredere, un suflu de forţă vie atinseră inima mamei, trezind-o din toropeală. Chiar şi pe băncile din spatele ei, unde până atunci oamenii aşteptaseră abătuţi, se auzi acum un murmur înăbuşit.

— Nu li-e frică! – îl auzi şoptind pe Sizov. Lângă dânsa, în dreapta, mama lui Samoilov izbucni în plâns.

— Linişte! – strigă un glas aspru.

— Vă previn… – spuse bătrânelul.

Pavel şi Andrei se aşezară unul lângă altul pe bancă; alături de ei se înşiruiră: Mazin, Samoilov şi fraţii Gusev. Andrei îşi răsese barba, dar mustăţile îi crescuseră şi atârnau în jos; cu capul lui rotund, semăna acum cu un pisoi. In trăsăturile feţei i se ivise ceva nou, ceva tăios şi muşcător în cutele gurii şi o înnegurare în ochi. Pe buza de sus a lui Mazin mijeau două dungi negre şi obrajii îi erau mai plini. Samoilov avea acelaşi păr cârlionţat ca înainte, iar pe faţa lui Ivan Gusev flutura acelaşi zâmbet larg.

— Ah, Fedka, Fedka! – îngăimă Sizov, lăsând capul în jos.

Mama asculta întrebările nedesluşite pe care le punea bătrânelul fără să se uite la acuzaţi, ţinându-se ţeapăn, cu capul înfundat în gulerul uniformei. Asculta răspunsurile scurte ale feciorului ei, rostite cu glas liniştit. I se părea că

preşedintele şi ceilalţi judecători nu puteau fi oameni răi şi cruzi. Le cerceta cu luare-aminte feţele, căutând să întrevadă

ceva, şi simţea cum îi creştea în piept o speranţă nouă.

Omul cu faţa de porţelan citea cu nepăsare o hârtie. Glasul lui monoton împrăştia în toată sala o plictiseală ce se revărsa copleşitoare asupra oamenilor care şedeau nemişcaţi, parcă

încremeniţi. Patru avocaţi vorbeau încet, dar cu însufleţire cu acuzaţii, mişcându-se vioi, cu gesturi largi, ca nişte uriaşe păsări negre.

Judecătorul din dreapta bătrânelului îşi revărsase trupul puhav, umplând fotoliul, iar ochii mici îi erau înecaţi în osânză; cel din stânga, încovoiat de spate, cu faţa gălbejită şi cu mustaţa roşcată, îşi lăsase capul obosit pe speteaza scaunului şi, cu ochii pe jumătate închişi, se gândea la ceva.

Procurorul avea şi el faţa obosită, plictisită. In spatele judecătorilor şedea primarul oraşului, un bărbat voinic şi gras, ca-re-şi mângâia îngândurat obrazul; lângă el sta mareşalul nobilimii, un om cu părul cărunt, cu o barbă

revărsată, cu faţa rumenă, cu ochii blânzi şi, în sfârşit, pretorul care se tot căznea să-şi acopere pântecele voluminos cu pulpana hainei, ce luneca mereu.

— Aici nu sunt nici criminali, nici judecători, – răsună glasul hotărât al lui Pavel, – aici sunt numai prizonieri şi învingători…

Se făcu linişte. Câteva clipe mama. nu auzi dectt scârţâitul ascuţit şi grăbit al peniţei pe hârtie şi bătăile inimii ei.

Preşedintele părea că asculta şi el ceva şi aştepta. Colegii lui se mişcară. Atunci rosti:

— M-da… Andrei Nahodka! Recunoşti că… Andrei se ridică

agale şi, ciupindu-şi mustaţa, îl privi pe sub sprâncene pe bătrânel:

— Ce-am săvârşit eu, ca să mă recunosc vinovat? – începu agale hoholul cu glasul lin, cântat, de totdeauna, ridicând din umeri. • – N-am furat, n-am ucis pe nimeni, ci atâta doar că…

nu mă învoiesc cu această rândtâială a vieţii, potrivit căreia oamenii sunt nevoiţi să se jefuiască şi să se omoare între ei…

— Răspundeţi scurt, – zise bătrânul cu oarecare sforţare, dar limpede.

Mama simţi o frernătare pe băncile din spate; oamenii vorbeau în şoaptă şi se mişcau, eliberaţi parca dm cenuşiul păienjeniş de vorbe, ţesut de omul cu lata de porţelan.

— Auzi cum îl înfruntă? – şopti Sizov.

— Fedor Mazrn, răspunde…

— Nu vreau – zise Fedka răspicat, ridicândit-se. -Faţa i se îmbujora de emoţie, ochii îi străluciră şi, V:ă să ştie nici el de ce, îşi duse mâinile la spate.

Sizov scoase un strigăt înăbuşit; mama rămase mirată, cu ochii holbaţi.

— Eu am renunţat la apărare şi n-am nimic de spus, fiindcă

socot că judecata voastră este ilegală! Cine sunteţi voi? V-a dat oare poporul dreptul să ne judecaţi? Nu! Poporul nu v-a dat acest drept! Aşa' fiind, nu vă recunosc!

Se aşeză şi-şi ascunse faţa înfierbântată după umărul lui Andrei.

Judecătorul cel puhav îşi plecă alene capul spre preşedinte şi-i şopti ceva. Cel cu faţa gălbejită ridică pleoapele, se uită

pieziş la acuzaţi, întinse mina pe masă şi însemnă ceva cu creionul pe hârtia din faţa lui. Pretorul clătină din cap, îşi mută încet picioarele şi, revărsându-şi pântecele pe genunchi, îl acoperi cu mâinile. Fără să-şi mişte capul, bătrânelul se întoarse cu tot trupul spre judecătorul roşcovan şi începu a-i spune ceva în şoaptă, iar acesta îl asculta cu capul aplecat.

Mareşalul nobilimii vorbea încet cu procurorul; primarul oraşului îi asculta, frecându-şi obrazul. Şi iarăşi se auzi glasul monoton al preşedintelui. -

— Ai văzut cum le-a retezat-o? Mai btne decât toţi! – şopti surprins Sizov, la urechea mamei.

Mama zâmbea nedumerită. Tot ce se petrecuse acolo i se păruse la început o introducere inutilă şi plicticoasă la ceva groaznic, care trebuia să vină după aceea şi să-i îngheţe de spaimă pe toţi. Dar Pavel şi Andrei, în răspunsurile lor liniştite, arătaseră atâta bărbăţie şi hotărâre, îneât părea că

stau de vorbă în. căsuţa lor din cartierul muncitoresc, iar nu în faţa judecăţii; ieşirea înflăcărată a lui Fedea o învioră. Un suflu de -îndrăzneală pătrunse deodată în sală şi, după

mişcările celor din spatele ei, mama îşi dădu seama că şi ceilalţi erau cuprinşi de aceeaşi simţire ca şi dânsa.

— Opinia dumneavoastră? – zise bătrânelul.

Procurorul cel pleşuv se ridică şi, sprijinindu-se cu mâna de pupitru, începu să vorbească repede, înşirând mşte cifre. în glasul lui mama nu simţi nimic înfricoşător.

Şi totuşi, o apăsare grea, cu înţepături, ca de junghi, ce i se înfigeau când şi când în inima, îi dădea senzaţie nelămurită a unei duşmănii îndreptate împotriva ei. Aceasta nu se arătă