— Hai să-i dăm de mâncare rănitului…
Se aşeză pe marginea patului lui Ivan şi-l întrebă cu duioşie:
— Te doare tare capul?
— Nu prea tare, dar sunt ameţit. Şi slăbiciunea asta… –
răspunse Ivan, trăgându-şi stânjenit pătura pină sub bărbie şi îngustându-şi ochii, ca şi când s-ar fi apărat de o lumină
prea puternică. Dându-şi seama că se ruşina să mănânce faţă
de dânsa, Saşa se ridică şi ieşi.
Săltându-se în capul oaselor, Ivan o petrecu cu privirea şi, clipind mărunt, spuse:
— Tii, da' frumoasă fată…!
Avea ochi azurii şi vioi, dinţi mărunţi şi deşi, iar glasul încă
neformat.
— Citi ani ai? – îl întrebă mama, îngândurată.
— Şaptesprezece…
— Şi părinţii unde stau?
— La ţară. Eu am venit la oraş de la vârsta de zece ani; cum am sfârşit şcoala, am şi venit. Dar pe dumneata cum te cheamă, tovarăşă?
De câte ori auzea spunându-i-'se astfel, mamei îi venea să
zâmbească, dar totodată se simţea mişcată. Zhnbi şi acum, întrebând:
— De ce vrei să ştii?
După un răstimp de tăcere, flăcăul dădu lămurire cu oarecare sfială:
— Apăi, să vezi, era un student în cercul nostru, unul care ne citea… Şi, într-o zi, ne-a vorbit despre mama lui Pavel Vlasov, ştii, muncitorul acela… cu demonstraţia de întâi Mai!
Încuviinţând din cap, mama asculta cu luare aminte.
— El a fost cel dintâi care a ridicat făţiş steagul partidului nostru! – zise tânărul plin de mândrie şi cuvintele acestea găsiră un răsunet puternic în inima 'mamei.
— Eu n-am fost de faţă; în ziua aceea, hotărâsem şi noi să
facem o demonstraţie aici, dar n-am izbutit! Ne-am strâns
prea puţini. Dar să vedeţi la anu'! Să poftiţi şi să vedeţi!
Se înecă de emoţie, gândindu-se la evenimentele care aveau să vină; apoi, învârtind lingura în aer, urmă:
— Ei, şi cum îţi spuneam, mama lui Pavel Vlasov a intrat în partid după aceea. Spune lumea că-i o femeie straşnică, să te minunezi, nu altceva!
Pe faţa mamei se aşternu un zâmbet larg; laudele însufleţite ale băiatului o bucurară. Se simţea deopotrivă de măgulită şi stânjenită. Ii venea să-i spună: „Eu sunt Vlasova…!” Dar se stăpâni, dojenindtt-se în sinea ei cu o uşoară ironie şi nu fără
oarecare mâli-nire: „Vino-ţi în fire, neroadă bătrână ce eşti…!”
— Acum, mănâncă! Mănâncă bine şi fă-te mai repede sănătos şi voinic, ca să lupţi pentru cauza cea dreaptă! –
spuse dânsa deodată cu glas tulburat, aplecându-se spre el.
Se deschise uşa. O adiere rece şi jilavă de toamnă
împrospăta aerul din odaie şi în prag se ivi Sofia, îmbujorată
şi veselă.
— Se ţin agenţii după mine, ca peţitorii după o fată bogată, pe cinstea mea! Trebuie să mă car de-aici… Ei, Vanea, cum te mai simţi? Bine? Ce mai spune Pavel, Nilovna? Şasa-i aici?
În timp ce îşi aprindea ţigara, arunca întrebările fără să mai aştepte răspuns, dezmierdându-i pe amân-doi cu privirea caldă a ochilor ei cenuşii. Mama se uită la ea şi, zâmbind în sine, îşi zise i „Iacă, am ajuns şi eu în rândul oamenilor adevăraţi!…”
Şi, aplecându-se iarăşi spre Ivan, îi ură:
— Să te iaci sănătos, fecioraşule!
Trecu apoi în sufragerie. Acolo, Sofia îi povestea Saşei:
— Are la dânsa trei sute de exemplare gata. O să se prăpădească de atâta muncă! E un adevărat ero-win! Ah, Saşa, ce fericire să trăieşti între asemenea oameni, să le iii tovarăş, să lucrezi laolaltă cu ei…
