unul din cei doi ţărani care stăteau. în preajma mamei. Cel cu ochii albaştri răspunse rar:
— Apăi, acuma totuna-i, că doar o singură moarte are omul…
Oamenii stăteau tăcuţi şi se uitau pe sub sprâncene, posomoriţi, fiecare ducând parcă în spinare o nevăzută; dar apăsătoare, povară.:
Pe treapta de sus a cerdacului se ivi uriadnicu! şi, legănându-se pe picioare, zbieră cu glas de beţivan:
— Care vorbeşte acolo, mă?
Deodată se prăvăli pe scară, de parcă s-ar îi rostogolit, îl înşfacă de păr pe Râbin şi, smucindu-i capul înainte şi înapoi,- strigă:
— Tu vorbeşti, câiue?… Tu vorbeşti?
Mulţimea se clătină, fremătând şi vuind. Copleşită de jalea neputinţei de a face ceva, mama îşi lăsă capul în piept; glasul lui Râbin se auzi din nou:
— Iată, oameni buni, vedeţi şi dumneavoastră…
— Gura! – şi uriadnicul îl izbi cu pumnul peste ureche.
Râbin se clătină, apoi strânse din umeri.
— Vă leagă de mâini şi vă chinuiesc cum vor…
— Vătăşei, luaţi-l de-aici! Iar voi împrăştiaţi-vă! Să plece toată lumea!
— Sărind în faţa lui Râbin ca un dulău legat în lanţ în faţa unei hălci de carne, uriadnicul îl izbea cu pumnul în obraz, în pântece, în piept.
— Nu-l mai bate! – strigă cineva din mulţime.
— De ce dai în el? – îi sări în sprijin altă voce.
— Hai! – zise mujicul cu ochii albaştri, îăcând tovarăşului său un semn din cap. Şi amândoi se îndreptară agale către clădirea primăriei. Mama îi urmări cu o privire caldă, apoi oftă
uşurată: uriadnicul se urcase iarăşi în cerdac şi de acolo zbiera furios:
— V-am spus să-l aduceţi încoace!
— Nu-l duce! – se ridică un glas puternic din mulţime; mama înţelese că era glasul mujicului cu ochi albaştri.
— Nu-l lăsaţi, fraţilor! Dacă-l ia acolo, îl omoară-n bătaie. Pe urmă, tot pe noi or să dea vina, că, adicăte, noi l-am ucis. Nu-l lăsaţi!
— Ţărani! – tuna glasul lui Mihailo.
— Nu vedeţi ce viaţă duceţi? N-aţi înţeles cum vă-nşală, cum vă jefuiesc şi vă sug sângele? Totul se sprijină pe voi: voi sunteţi temelia şi puterea cea mai mare pe pământ, dar ce drepturi aveţi? Să crăpaţi de foame, ăsta-i singurul vostru drept…!
Mujicii începură să strige care mai de care:
— Aşa este!
— Să vie pristavul! Unde-i pristavul?
— S-a dus uriadnicul călare să-l cheme…
— Păi e beat…!
— Apăi, că nu-i treaba noastră să umblăm după oamenii stăpânirii…
Larma creştea, se înteţea.
— Vorbeşte! N-avem să-i lăsăm să te bată!
— Sloboziţi-t mâinile…
— Luaţi seama ce faceţi!
— Nu-mi pasă de rnâini! – se ridică iar cu putere glasul lui Râbin, acoperindu-le pe toate celelalte.
— N-am să fug, oameni buni, n-am de ce să fug! Cum să fug de adevărul care trăieşte în mine…?
Câţiva inşi se desprinseră din mulţime şi se depărtară, vorbind între ei şi clătinând din cap. Alţii însă. tot mai mulţi, grăbeau cu înfrigurare din toate părţile; unii îmbrăcaţi la
repezeală, mai toţi zdrenţuiţi, se alăturau necontenit celor ce se aflau în faţa primăriei. Şi toată mulţimea aceasta fierbea ca o spumă neagră în jurul lui Râbin, iar el stătea ca un schit în mijlocul unei păduri şi, fluturând mâinile ridicate deasupra capului, striga:
— Mulţumesc, oameni buni! Iac-aşa, ajutându-ne noi între noi, trebuie să ne descătuşăm mâinile unii altora. Asta-i!
Altcineva cine să ne ajute?
Îşi şterse barba şi ridică iarăşi niâna; era plină de sânge.
