— Ţin-te bine! – şopti Sizov.

— O să vorbească procurorul.

Mama întinse gâtul şi se aplecă înainte cu tot trupul, încremenind iarăşi într-o aşteptare înfricoşată.

Întors pe jumătate către judecători, procurorul ră-suflă

adine şi începu să vorbească, sprijinindu-se cu mâna stingă

de pupitru şi gesticulând cu dreapta. La început marna nu înţelese nimic; glasul procurorului era curgător, puternic, şi se revărsa când mai iute, când mai domol. Cuvintele se înşiruiau monoton ca într-un nesfârşit tighel de aţă şi, deodată, porneau în zbor grăbit, învârtindu-se ca un roi de muşte deasupra unei bucăţi de zahăr. Mama nu găsea însă în ele nimic spăimântător, nimic ameninţător. Reci ca zăpada şi cenuşii ca scrumul, ele curgeau fără încetare, um-plând sala cu ceva sâcâitor, ca pulberea uscată. Se vede că discursul procurorului, bogat în cuvinte, dar sărac în simţire, nu găsea nici un ecou în sufletul lui Pavel şi al tovarăşilor săi, nu-i atingea cu nimic, căci ei stăteau liniştiţi şi vorbeau în şoaptă

mai departe, între ei, uneori zâmbind, alteori îneruntândtt-se ca să-şi ascundă câte un surâs.

— Palavre! – şopti Sizov.

Mamei însă i se părea că nu-i tocmai aşa. Auzea cuvintele procurorului şi înţelegea că el îi acuza pe toţi de-a valma, fără

a pune în rândul întâi pe vreunul din ei. Sfârşind cu Pavel, el trecu la Fedea, apoi vorbi pe rând şi despre ceilalţi, îl mai înşiră şi pe Bukin alături de ei şi, rânduindu-i astfel unul lingă altul, părea că-i îndeasă în acelaşi sac, legându-i laolaltă. Dar cuvintele lui, aşa cum se închegau, n-o mulţumeau, n-o tulburau şi n-o speriau, de aceea se străduia să descopere ceea ce era cu adevărat înspăimântător în toate acestea, cereând cu stăruinţă s-o afle dincolo de 8S4 cuvinte – pe faţa procurorului, în ochii, în glasul, în mâna lui albă. care se mişca domol în aer. Căci ceva înspăimântător era, şi mama îşi dădea prea bine searmi de acest lucru, dar era atât de nelămurit, incit nu se lăsa prins, şi inima ei era cuprinsă iarăşi în acea pâclă uscată şi înţepătoare.

Uitându-se la judecători, vedea limpede că discursul acesta îi plictisea. Feţele lor gălbejite şi pământii, lipsite de viaţă, nu aveau nici o expresie. Cuvintele pr-o-curoruhţi împrăştiau în aer o ceaţă nevăzută, care era tot mai deasă şi-i 'ânvăluia tot mai mult într-un nor de indiferenţă şi de istovitoare aşteptare. Preşedintele şedea nemişcat, încremenit şi ţeapăn; cele două pete tnuşii dindărătul ochelarilor dispăreau uneori, conto-ridu-se cu restul obrazului. Mama vedea această

nepăsare de moarte, această tală indiferenţă a judecătorilor şi se întreba nedumerită -

— Aşa judecă ei?” întrebarea aceasta îi strângea inima şi, golind-o treptat de acel simţământ de înfricoşată aşteptare., îi aducea în gâtlej o senzaţie ascuţită de adâncă obidă.

Procurorul îşi sfârşi rechizitoriul dintr-o dată, pe neaşteptate, făcând în grabă câteva tighele mărunte, după

aceea se înclină în faţa judecătorilor şi se aşeză în jeţ, îrecându-şi uiâinile. Mareşalul nobilimii îl privi, dând de câteva ori din cap şi bulbucându-şi ochii; primarul oraşului îi strânse mâna, în vreme ce pretorul îşi contempla pântecele, zâmbind.

Se vedea bine însă că pe judecători discursul acesta nu-i încântase; niciunul nu se clinti din loc.

— Are cuvântul, – începu bătrânelul, ridicând o hârtie în dreptul ochilor, – apărătorul acuzaţilor Fe-doseev, Markov şi Zagarov.

Se ridică avocatul, pe care mama îl ştia de la Nikolai. -Avea o înfăţişare blajină; ochii lui mici şi zâmbitori aveau sclipiri vii, ca şi când de sub sprâncenele roşcate ar fi ieşit două

ascuţişuri de foarfece, care tăiau ceva în aer. începu a vorbi fără grabă, cu glas

— M. Uorfci – Mouia Jbj sonor şi limpede, dar marna nu-l putea urmări; Sizov îi şoptea mereu la ureche:

— înţelegi ce spune? înţelegi? „Sunt nişte descreieraţi, zice, nişte scrântiţi”. Cum adică, şi Fedea al. urstru?

Copleşită de o apăsătoare dezamăgire, marna nu ră.-punse.

Obida din. suflet creştea şi o chinuia tot mai greu. Acum îşi

dădea seama pentru ce crezuse că se va face dreptate: se aşteptase să vadă un proces aspru, dar cinstit. între dreptatea feciorului ei şi dreptatea judecătorilor lui; îşi închipuise că judecătorii ii vor întreba pe Pavel îndelung, amănunţit şi cu luare aminte despre tot zbuciumul inimii lui, că vor cerceta cu' ochii lor iscoditori toate gândurile, toate faptele, toată viaţa feciorului ei. Iar după aceea, îrieredinţm-du-se de dreptatea lui, vor spune cinstit şi răspicat:

— Omul acesta are dreptate!

Dar ceea ce se desfăşura înaintea ochilor ei era cu totul altceva: părea că pentru judecători, acuzaţii erau undeva, foarte departe şi că ei, judecătorii, nu pot fi de nici un folos acuzaţilor. Obosită, mama pierdu orice interes faţă de mersul procesului, nu mai asculta nimic şi se gândea, jignită: „Asta-i judecată?”

— Bine le-a spus! – încuviinţă în şoaptă Sizov. Acum vorbea alt avocat, mic de statură, cu un zâmbet ironic pe faţa-i palidă

şi ascuţită. Judecătorii îl întrerupeau mereu.

Deodată sări procurorul, spunând ceva repede şi supărat, despre un proces-verbal; după el vorbi bătrî-nelul, sfătuindu-i să păstreze măsura; apărătorul îi ascultă, aplecând respectuos capul şi, după aceea, îşi urmă pledoaria.

— Atinge-i! – şopti Sizov.

— Atinge-i binişor!

Sala se învioră, în ochi sclipea neastâmpărul şi dorinţa de luptă, iar avocatul, cu vorbele lui muşcătoare, împungea pielea tăbăcită a judecătorilor. Aceştia se strângeau parcă

mai aproape unul de altul, umflându-se şi rotunjindu-se, ca să respingă bobârnacele usturătoare, cu care-i împroşca apărătorul.

Dar iată că se ridică Pavel -şi, deodată, se aşternu o linişte neobişnuită. Mama se smuci din tot trupul, aplecându-se înainte. Pavel vorbi liniştit:

— Ca membru al partidului, nu recunosc decât judecata partidului meu; voi vorbi deci nu pentru a mă apăra, ci –

potrivit dorinţei tovarăşilor mei, care au renunţat şi ei la

apărare – voi încerca să vă explic, ceea ce n-aţi înţeles.

Procurorul a calificat demonstraţia noastră sub steagul social-democraţiei drept o revoltă împotriva puterii supreme a statului şi, în tot timpul procesului, ne-a arătat ca pe nişte răzvrătiţi împotriva ţarului. Trebuie să declar că autocraţia nu este, în credinţa noastră, singurul lanţ care încătuşează

trupul ţării, ci este doar cel dintâi şi cel mai apropiat, pe care avem datoria să-l smulgem de pe trupul poporului…

Sub greutatea glasului său hotărât, liniştea din saia se făcea mai adâncă, pereţii se dădeau parcă înlături, iar chipul lui Pavel se desprindea parcă de ascultătorii care rămâneau departe în urmă, în timp ce el ieşea tot mai mult în relief.

Judecătorii se mişcară greoi şi îngrijoraţi. Mareşalul nobilimii şopti ceva judecătorului cu faţa înţepenită; acesta dădu din cap şi se întoarse către bătriuel, căruia de cealaltă

parte şi în acelaşi timp îi vorbea Sa ureche judecătorul cu înfăţişarea bolnăvicioasă. Clă-tinându-se în jeţ, de la dreapta la stânga, bătrânelul îi spuse ceva lui Pavel, dar glasul lui se pierdu în şuvoiul larg şi puternic al cuvântării lui Vlasov.

— Noi' suntem socialişti. Aceasta înseamnă că sân-tein duşmanii proprietăţii particulare, care îi dezbină pe oameni, care îi aţâţă pe unii împotriva altora, care creează neîmpăcate ciocniri de interese, care îi minte, căutând să ascundă sau să

îndreptăţească aceste ciocniri şi-i perverteşte prin minciună, făţărnicie şi ură. Noi afirmăm că societatea, care vede în om numai o unealtă pentru îmbogăţirea ei, este antiumană.

Această

25* 38Z societate ne este duşmana şi noi nu ne putem împăca cu morala ei mincinoasă şi făţarnică, iar cinismul şi cruzimea ei faţă de om ne dezgustă. Suntem hotărâţi să

luptăm şi vom lupta piuă la capăt împotriva tuturor formelor de înrobire fizică şi morală a omului de către o astfel de societate, împotriva tuturor sistemelor care distrug fiinţa omenească în folosul celor hrăpăreţi. Noi, muncitorii, cu truda noastră de fiecare zi, făurim totul – începând cu maşinile gigantice şi sfâr-şind cu jucăriile de copii – dar tocmai noi

suntem lipsiţi de dreptul de a lupta pentru demnitatea noastră de oameni, pe noi se străduiesc toţi să ne transforme în simple unelte pentru atingerea scopurilor lor, în vreme ce noi vrem libertate, ca să putem, cu vremea, să cucerim întreaga putere I Lozincile noastre sunt simple: jos proprietatea particulară, toate mijloacele de producţie să

aparţină poporului, toată puterea să treacă în mâinile poporului, iar munca să fie obligatorie pentru toţi. Prgtum vedeţi, noi nu suntem răzvrătiţi.

Pavel zâmbi, trecându-şi mâna prin păr; văpaia din ochii săi albaştri străluci mai luminoasă.