— Te rog vino la subiect! – spuse preşedintele cu glas tare şi răspicat, întorcându-se, către Pavel şi privindu-l.

Alamei i se păru că în ochiul lui sting, incolor, se aprinsese o lumină haină. Toţi judecătorii şedeau cu ochii aţintiţi asupra feciorului ei, lipindti-şi parcă privirile de obrazul lui, înfigându-le în trupul lui, ca să-i sugă slngele şi să-şi învioreze făpturile lor hodorogite, înalt şi drept, hotărât şi puternic, Pavel întinse mina spre ei, urmând rar, răspicat:

— Noi suntem şi vom rămâne revoluţionari, atâta vreme cât unii nu vor face decât să poruncească, iar alţii numai să

muncească. Noi ne ridicăm împotriva societăţii ale cărei interese dumneavoastră le apăraţi din ordin; suntem duşmanii neîmpăcaţi ai acestei societăţi şi ai dumneavoastră, şi nu ne vom putea împăca decât atunci când vă vom birui.

Căci biruinţa va fi a noastră, a muncitorilor. Stăpânii voştri nu sunt atât de puternici pe cit îşi închipuie. Bogăţiile, pe care le îngrămădesc şi le păstrează jertfind milioane de oameni înrobiţi, puterea care le dă drepturi asupra noastră, stârneşte în acelaşi timp în rândurile lor frământări potrivnice, care-i surpă fiziceş-te şi sufleteşte. Proprietatea, ca să fie apărată, cere o prea istovitoare încordare, încât, în realitate, dumneavoastră, stăpânii noştri, vă aflaţi într-o sclavie mai grea decât a noastră, fiindcă v-aţi robit sufletul, pe când noi nu ne-am robit decât trupul. Nu vă puteţi libera de sub jugul prejudecăţilor şi al deprinderilor, jug care v-a

nimicit sufletul, pe când pe noi-nimic nu ne împiedică să ne simţim liberi suileteşte; veninul cu care ne otrăviţi este mai slab decât antidotul pe care, fără să vreţi, îl turnaţi în conştiinţa noastră. Şi această conştiinţă creşte, se dezvoltă

neîncetat, se aprinde din ce în ce mai puternic şi trage după

sine tot ce este mai bun, tot ce este sănătos din punct de vedere moral, chiar şi din mediul dumneavoastră. Uitaţi-vă în jur şi veţi vedea că nu mai aveţi oameni care să vă apere puterea, luptând pe tărâm ideologic; aţi epuizat toate argumentele, care v-ar fi putut ocroti împotriva asaltului dreptăţii istorice; nu puteţi crea nimic în domeniul ideilor, pentru că mintea voastră e stearpă. Ideile noastre se ridică

din ce în ce mai luminoasa, cuprind masele populare şi le organizează în vederea luptei pentru libertate. Dobândind conştiinţa măreţei lor chemări, muncitorii din lumea întreagă

se unesc într-un singur suflet; şi nu veţi izbuti să întârziaţi acest proces de înnoire a vieţii decât prin cinism şi cruzime.

Dar cinismul sare în ochi, iar. cruzimea întărită, şi mâinile de care vă slujiţi astăzi, ca să ne strângeţi de gât, în curând se vor întinde ca să ni le strângă, tovărăşeşte, pe ale noastre.

Energia voastră' este energia mecanică a sporirii aurului; ea vă uneşte în grupuri menite să se înghită între ele; energia noastră este forţa vie şi mereu sporită a solidarităţii conştiente, care-i uneşte pe toţi muncitorii. Tot ceea ce faceţi voi e criminal, fiindcă slujeşte la robirea omului; munca noastră eliberează lumea de staţiile şi de monştrii creaţi de minciuna, de lăcomia şi de răutatea voastră, monştri care au băgat groaza In popor. Voi l-aţi smuls pe om din viaţă şi l-aţi nimicit; socialismul va uni luniea distrusă de voi, într-un tot unic şi măreţ; aşa va fi!

Pavel se opri o clipă, apoi repetă liniştit şi cu mai multă

putere:

— Aşa va fi!

Judecătorii vorbeau între ei în şoaptă, cu strâmbă-turi ciudate, fără să-şi desprindă privirile nesăţioase de la Pavel; şi mania avea siniţăinântul că ochii lor pângăreau trupul svelt

şi puternic, că-i pizmuiau sănătatea, frăgezimea şi vigoarea.

Ascultând cu încordată luare aminte cuvântarea tovarăşului lor, acuzaţii păliseră la faţă, iar ochii le străluceau de bucurie. Alama sorbise cuvintele feciorului ei şi ele i se întipăriseră în minte în şiruri drepte, rânduite. Bătrânelul îl întrerupsese de câteva ori pe Pavel, ca să-i lămurească ceva, ba^ntr-un rând i se ivise pe chip un zâm-bet de compătimire.

Pavel îl ascultase în tăcere, după aceea însă începuse iar a vorbi aspru, dar liniştit, su-punând voinţei lui voinţa judecătorilor şi silindu-i să-l asculte. In cele din urmă

bătrânelul începu să strige, cu braţul întins către el. Drept răspuns, răsună glasul uşor şi ironic al lui Pavel:

— Am să închei. N-am vrut să vă jignesc pe dumneavoastră

personal; dimpotrivă, asistând fără voie la comedia aceasta pe care o numiţi judecată, încerc mai degrabă un simţământ de compătimire. Sunteţi totuşi oameni şi nouă ne pare totdeauna rău când vedem că se găsesc oameni, chiar dacă

sunt duşmanii ţelurilor noastre, care se înjosesc până într-atâta, pu-nându-se în slujba violenţei şi care ajung într-un asemenea grad de decădere, încât îşi pierd până şi conştiinţa demnităţii lor umane…

Se aşeză la locul lui, fără să se uite la judecători. Ţinându-şi răsuflarea, mania îşi aţinti privirea asupra judecătorilor, aşteptând.

Andrei, radios, strânse cu putere rnâna lui Pavel. Samoilov, Mazin şi ceilalţi se întoarseră emoţionaţi spre el; Pavel zâmbea oarecum stânjenit de însufleţirea tovarăşilor săi, şi, aruncând o privire către mama, îi făcu semn din cap, întrebând-o parcă: „E bine aşa?”

Mama îi răspunse printr-un oftat adânc de bucurie, cuprinsă de un val fierbinte de dragoste.

— Iacă, asta zic şi eu judecată!… – îi spuse în şoaptă Sizov.

— Straşnic i-a mai luat în răspăr, ai?

Ea dădea tăcută din cap, mulţumită că fecioru-său vorbise cu atâta curaj, poate chiar şi mai mulţumită că isprăvise.

În mintea ei stăruia o întrebare:

— Ei, ce-o să faceţi acum?”

Ceea ce spusese Pavel nu era o noutate pentru mama; îi cunoştea ideile, însă acolo, în faţa tribunalului, îşi dădu seama pentru întâia oară de puterea ciudată, cuceritoare a credinţei lui. Liniştea cu care vorbise o uimise şi cuvântarea lui se strânsese în pieptul ei într-un ghem strălucitor, ca o stea, împletin-du-se cu o neclintită convingere în dreptatea şi biruinţa lui. Acum aştepta ca judecătorii să înceapă o dezbatere aprigă cu el, să i se pună mânioşi împotrivă, arătând dreptatea lor. Dar, în clipa aceea, se ridică Andrei şi, uitându-se pe sub sprâncene la judecători, grăi:

— Domnilor apărători…

— In faţa dumitale e instanţa de judecată, iar nu apărarea,

– îi atrase atenţia cu glas tare şi supărat judecătorul cu faţa bolnăvicioasă.

După expresia feţei lui Andrei, mama înţelese că el îşi pusese în gând să-i-ia în râs; mustaţa îi tremura, iar ochii cu mijiri de pisică alintată scăpărau licăriri viclene, atţt de cunoscute ei. îşi irecă tare capul cu palma lui lungă şi oftă:

— Aşa să fie oare? – întrebă el, clătinând din cap.

— Credeam că dumneavoastră nu sunteţi judecători, ci numai apărători…

— Te rog să vii la fondul chestiunii! – rosti aspru bătrânelul.

—r Să vin la fondul chestiunii? Bine! Iacă, am să-mi dau silinţa să cred că sunteţi într-adevăr judecători, adică oameni independenţi, cinstiţi…

— Tribunalul nu are nevoie de aprecierile dumitale!

— N-are nevoie? Hm! Cu toate astea voi continua. sunteţi nişte oameni care nu împart lumea în prieteni şi duşmani, sunteţi nişte oameni liberi. Şi iată, în faţa dumneavoastră se află două părţi: una se plânge – acesta rn-a jefuit şi m-a stâlcit în bătaie! Cealaltă parte răspunde: am dreptul să

jefuiesc şi să bat, fiindcă am puşcă…

— Ai ceva de spus în legătură cu fondul chestiunii? – întrebă

bătrânelul, ridicând glasul. Ii tremura mâna şi mama era tare bucuroasă, văzându-l supărat. Dar purtarea lui Andrei nu-i

plăcea, nu se potrivea cu cuvântarea lui Pavel; ea ar fi dorit o discuţie serioasă şi adâncă.

Hoholul îl privi tăcut pe bătrânel, apoi îşi frecă iar capul şi spuse cu glas grav:

— In legătură cu fondul chestiunii? Ce să vă mai spun?

Ceea ce trebuia să aflaţi v-a spus tovarăşul meu. Restul o să-l cunoaşteţi de la alţii, când va veni vremea…

Bătrânelul se ridică şi declară: