— Iată, sângele meu curge pentru dreptate!
Mama coborî de pe cerdac, dar de jos nu mai putu să-l vadă
pe Mihailo în mijlocul mulţimii, aşa că se urcă iarăşi pe cele câteva trepte. Simţea în piept o dogoare şi un freamăt de nelămurită bucurie.
— Ţărani! Căutaţi mereu foiţele acelea, căutaţi-le şi le citiţi; să nu daţi crezare popilor şi oamenilor stăpânirii, precum că
cei care vă aduc cuvântul adevărului sunt oameni fără
dumnezeu şi răzvrătiţi. Adevărul umblă în taină pe pământ, cătându-şi cuib în mijlocul poporului; pentru stăpânire, el e ca jungherul şi ca pârjolul; nicicum nu-i dă mâna stăpânirii să-l primească, pentru că adevărul o înjunghie şi o pârjo-leşte. Vouă, însă, adevărul vă este bun prieten, iar stăpânirii îi e duşman neîmpăcat! D-aia umblă el în taină…!
Şi iarăşi izbucniră strigăte din mulţime:
— Ascultaţi-l, oameni buni!
— Ai să te prăpădeşti, măi frate!
— Cine te-a vândut?
— Popa! – spuse unul din vătăşei.
Doi mujici traseră câte o înjurătură zdravănă.
— Păzea, flăcăi! – îi vesti careva.
XVI.
Pristavul, un om înalt şi voinic, cu faţa plină, venea către mulţimea adunată dinaintea primăriei. îşi pălise şapca pe o ureche şi avea mustaţa cu un vârf răsucit în sus, iar cu celălalt lăsat în jos, din care oricină faţa îi părea strâmbă, încremenită într-un zâm-bet nătâng şi fără viaţă. Cu mâna
stingă îşi ţinea sabia, iar dreapta şi-o bălăbănea în vânt, în ritmul pasului; se auzea bine călcătura lui greoaie şi hotărâtă. Ferindu-se din calea lui. oamenii se dădură la o parte, fă-cându-i loc să treacă. Feţele se întunecară abătute, iar vuietul scăzu şi se stinse, ca şi când s-ar fi scurs în adâncul pământului. Mama simţi cum i se înfiora pielea de pe frunte, iar în ochi îi năvăli o fierbinţeală. O cuprinse iarăşi dorinţa să intre în mijlocul mulţimii şi dădu să coboare, daf rămase aplecată înainte, într-o încordată aşteptare.,.-L;
— Ce-nseamnă asta'?1- întrebă pristavul, oprindu-se în faţa lui Râbin.
— De ce nu i-aţi legat mâi-nile? Vătăşei, legaţi-l!
Avea un glas subţire, răsunător, dar fără culoare.
— Apoi a fost legat, da' l-a slobozit poporul! – răspunse unul din vătăşei.
— Ce este? Poporul? Care popor?
Pristavul se uita ţintă la oamenii care stăteau în faţa lui în semicerc şi, cu acelaşi glas monoton, incolor, pe care nici nu-l ridica, nici nu-l cobora, urmă:
— Care din voi e poporul, mă?
Învârtind mâna, propti garda săbiei în pieptul mujicului cu ochi albaştri:
— Tu eşti poporul, Ciumakov? Şi mai cine? Tu, Mişin?
Pe acesta îl apucă în treacăt de barbă, zgil-ţâindu-l.
— Hai, ştergeţi-o de aici, nemernicilor! Că de nu, v-arăt eu vouă!
În glasul şi pe faţa lui nu se vedea nici întărâtare, nici ameninţare: vorbea cu glas potolit şi bătea oamenii, mişcându-şi liniştit şi sigur braţele lungi, zdravene, deprinse.
Când venea către ei, oamenii se trăgeau îndărăt, plecându-şi capetele, ferindu-şi feţele.
— Voi ce mai aşteptaţi? – întrebă, întorcându-se către vătăşei.
— Legaţi-l!
Şi, trăgând o înjurătură cumplită, se uită iar la Râbin:
— Hai, mâinile la spate!
— Nu vreau să mă legaţi! – grăi Râbin.
— N-am de gând să fug, nu lovesc pe nimeni. De ce să mă
legaţi?
— Cum? – făcu pristavul, păşind spre el.
— Destul aţi chinuit poporul, fiarelor! – urmă Râbin, ridicând glasul.
— S-apropie ziua cea mare a răfuielilor-Pristavul stătea în faţa lui şi-l privea ţintă, mişcând din mustaţă. Apoi, făcu un pas înapoi şi, cu glasul ca un şuierat prelung, strigă cu Uimire:
— A-a-ah, câine! Ce spu-u-ui? Aşa, vra să zică? Şi deodată îl izbi pe Râbin, scurt, cu putere, în obraz.
