— Acu' citesc osânda! – şopti Sizov, ascultând cu încordare.

Se făcu linişte. Toţi se ridicară cu ochii aţintiţi la bătrân. Mic de statură, uscăţiv şi ţeapăn, preşedintele semăna cu un băţ

ţinut de o mână nevăzută. Judecătorii stăteau şi ei în picioare: pretorul, cu capul aplecat pe umăr şi cu ochii în tavan, primarul oraşului, cu mâinile încrucişate pe piept, mareşalul nobilimii, mân-gâindu-şi barba. Judecătorul cel cu faţa bolnăvicioasă, colegul lui cel rotofei şi procurorul se uitau la acuzaţi. Iar în spatele judecătorilor, deasupra capetelor lor, ţarul, în uniformă roşie, privea sala cu faţa-i albă, indiferentă, pe care se târa o gânganie.

— Deportarea! – spuse Sizov, răsuflând uşurat.

— Fi, s-a mântuit, slavă ţie doamne! Se vorbea c-o să le dea muncă silnică! Nu-i nimic, mamă! Asta nu-i nimic!

— Eu ştiam, – răspunse dânsa cu glas frânt de oboseală.

— Totuşi! Acum barem ştim precis. Cu ăştia nu poţi fi niciodată sigur! – şi, întorcându-se spre condamnaţii pe &arei scotea din sală, le spuse cu glas tare: ' '

— Cu bine, Feodor! Cu bine, băieţi! Să vă ajute dumnezeu!

Mama dădea din cap fără cuvânt, luându-şi rămas bun de la Pavel şi tovarăşii lui… Ii venea să plângă, dar îi era ruşine.

XXVII.

Ieşind din tribunal, mama văzu cu mirare că înnoptase; pe străzi se aprinseseră felinarele, iar pe cer sclipeau stelele. In faţa tribunalului se adunaseră pilcuri de oameâii.-în aerul îngheţat se auzea scârţâitul zăpezii şi răsunau glasuri tinere, încrucişându-se. Un om cu glugă cenuşie îl întrebă cu grabă

pe Sizov, privindu-l aţintii:

— Care-i sentinţa?

— Deportarea.

— Pentru toţi?

— Pentru toţi.

— Mulţumesc.

Şi omul porni mai departe. <

— Auzişi?! – întrebă Sizov.

— Lumea a început să se intereseze.

Deodată se văzură împresuraţi de vreo zece tineri, băieţi şi fete, care făceau atâta larmă, încât se aduna tot mai multă

lume în jurul lor. Mama şi Sizov se opriră. Tinerii întrebau ce hotărâre s-a dat, cum s-ai! purtat acuzaţii, cine a luat cuvântul şi ce anume a spus şi în toate aceste întrebări ale lor se simţea o curiozitate sinceră şi înflăcărată, încât ceilalţi le dădeau bucuroşi toate lămuririle.

— Domnilor, e mama lui Pavel Vlasov, – strigă cineva nu prea tare şi unii după alţii conteniră larma.

— Daţi-mi voie să vă strâng mâna!

O mână puternică apucă degetele mamei. Se ridică un glas tremurând de emoţie:

— Fiul dumitale va fi o pildă de curaj pentru toţi…

— Trăiască muncitorul rus! – răsună alt glas. Strigătele se înteţeau şi se învălmăşeau, izbucnind când de ici, când de colo; lumea venea din toate părţile, îmbulzindu-se şi înconjurându-i tot mai strâns, pe Sizcv şi pe mama. Ţignalele poliţiştilor împroşcau văzduhul, dar nu izbuteau, să acopere strigătele. Bătrânul râdea, iar mama se simţea ca într-un vis minunat. Zâmbea, strângea mâini, saluta; lacrimi de fericire o înecau, picioareie îi tremurau de oboseală, iar inima ei plină

de bucurie, absorbind totul, răsfrângea impresiile ca luciui luminos al unui lac.

Alături de din-sa se auzi un glas limpede, nervos:

— Tovarăşi! Monstrul, care sfâşie poporul rus, a mai înghiţit astăzi cu lăcomia-i nesăţioasă…

— Hai să plecăm, mamă! – o îndemnă Sizov.

În aceeaşi clipă, Saşa răsări lângă mama şi, luând-o de braţ, o trase cu grabă pe trotuarul celălalt, spu-nându-i:

— Să mergem… poate să se iste o încăierare, să se facă

arestări. Spune… Deportare? în Siberia?

— Da, da!

— Cum a vorbit? De altfel aş putea spune dinainte cum a vorbit. Fără îndoială c-a fost mai dârz, mai sobru, mai sever decât toţi ceilalţi. E înţelegător, sensibil şi duios, dar se fereşte să-şi arate adevărata lui fire.

Cuvintele acestea şoptite cu dragoste şi căldură potoleau tulburarea mamei, întărindu-i puterile împuţinate.

— Când pleci la el? – o întrebă mama încet, strân-gându-i mâna sub braţul ei.

Fata răspunse hotărâtă, cu privirea aţintită înainte:

— îndată ce voi găsi pe cineva care să lucreze în locul meu.

Aştept şi eu să-mi iasă sentinţa. Au să mă trimită tot în Siberia şi am să cer să mă ducă în aceeaşi localitate cu el…

În urma lor se auzi glasul lui Sizov:

— Să-i spui multă sănătate din partea mea. Eu sunt Sizov!

Ştie el… unchiul lui Feodor Maztn.

Saşa se opri şi, întorcându-se către bătrân, îi întinse mâna.

— II cunosc pe Fedea. Pe mine mă cheamă Alexandra.

— Şi după tată?

— N-am tată.

— A murit?

— Ba trăieşte! – spuse fata tulburată şi îri vocea ei se simţi o îndărătnica mdârjire.