— Acum nu mă mai înspăimânt defel…

Liudmila se întoarse spre fereastră, potrivindu-şi părul pieptănat strâns pe tâmple, cu niâna ei negricioasă. O umbră

uşoară îi tremura pe faţă, poate umbra unui zâmbet stăpânit.

— Am să culeg textul repede. Culcă-te, ai avut o zi grea şi eşti obosită. Culcă-te aici, în pat; eu n-am sa dorm, iar la noapte poate că am să te scol să-mi dai o mână de ajutor…

Când te culci, să stingi lampa.

Puse două lemne în sobă, se în-dreptă din şale şi pieri pe uşa îngustă de lingă sobă, având grijă s-o închidă bine în urma ei.

Mama o urmări cu privirea, apoi începu să se dezbrace, gândindu-se:O frământă un gând, un dor”…

1 se învârtea capul de oboseală, dar în inimă simţea o linişte ciudată şi totul i se arăta într-o lumină blinda şi caldă, cam i se aşternea lin în piept. Cunoştea liniştea aceasta ce urma întotdeauna după o grea zbu-ciumare; altădată o îngrijora întrucâtva, acum însă îi deschidea sufletul şi i-l întărea cu un simţământ mare şi puternic. După ce stinse lampa, intră în aşternuţii!

rece, ghem.nindu-se sub plapumă şi îndată căzu într-un somn adine…

Când deschise ochii odaia era plină de strălucirea albă şi rece a unei zile senine de iarnă. Culcată pe canapea, cu o carte în mână, Liudmila o privea drepi în faţă, cu un zâmbet cu totul neobişnuit.

— Doamne! – spuse mama tulburată şi încurcată.

— Ce-i cu mine?

— Trebuie să fie tare târziu…

— Bună dimineaţa! – răspunse Liudmila.

— E aproape zece; scoală-te şi vino la ceai.

— Dar de ce nu m-ai trezit?

— Am vrut, dar când ui-am apropiat, am văzut că surâdeai în somn aşa de frumos…

Liudmila se ridică de pe canapea cu o mişcare sprintenă a întregului ei trup şi, venind lingă pat, se aplecă asupra mamei: în ochii ei mama văzu o seânteie care-i era cunoscută, apropiată şi dragă.

— Nu m-am îndurat să te trezesc. Poate că visai ceva frumos…

— N-am visat nimic.

— Tot una! Mi-a plăcut zâmbetul dumitale. Liniştit, blajin, cuprinzător!

Liudmila râse şi râsul ei răsună unduios, catifelat.

— Mă gândeam la dumneata… trebuie să-ţi fie tare greu!

Mama tăcea îngândurată, mişcând din sprâncene.

— Ţi-e greu, fireşte! – adaose Liudmila.

— Nu ştiu ce să mai zic! – grăi mama cu şovăială în glas.

— Uneori ţi se pare că nu poate fi viaţă mai grea. Şi totuşi, se-ntâmplă în jurul tău atâtea şi atâtea lucruri de seamă, neobişnuite şi vin unele peste altele, repede, aşa de repede!

Şi, deodată, acea înviorătoare însufleţire, pe care o • simţise de atâtea ori, i se ridică iarăşi în piept, asemenea unui val, umplându-i inima cu atâtea chipuri şi cu atâtea gânduri. Se săltă în capul oaselor, dornică să-şi îmbrace cit mai degrabă

gândurile în cuvinte:

— Totul merge înainte, cu un anume rost… Dacă ai şti câte îndură oamenii, cât suferă, cum sunt bătuţi, bătuţi crunt, şi cit de puţine bucurii le sunt îngăduite! Da, e tare greu.

Liudmila înălţă capul, o cuprinse într-o privire caldă şi spuse:

— Văd că nu de dumneata vorbeşti!

Mama se uită la ea şi, dându-se jos din pat, în timp ce se îmbrăca, îşi urmă vorba:

— Dar cum să stai deoparte, când pe unul îl iubeşti, şi altul ţi-e drag? Te temi de soarta tuturor. Ţi-e milă de iiecare şi toate ţi se îndeasă în inimă… Cum să te dai înlături?

Pe jumătate îmbrăcată, se opri în mijlocul odăii, îngândurată. 1 se părea că nu mai este femeia de odinioară, plină de griji şi de teamă pentru feciorul ei, gata să-l apere în orice clipă, de orice primejdie, că ea, cea de atunci, nu mai există, s-a desprins de viaţă, s-a retras undeva departe, sau, poate, s-a mistuit cu totul în văpaia frământărilor, care i-a uşurat şi i-a purificat sufletul, aducându-i în inimă puteri noi.

Aţintindu-şi urechea minţii la cele ce se petreceau în străfundul ei, voia să-şi dea seama ce se întâmplă acolo, în adâncul inimii sale şi, totodată, se temea să nu stâr-nească şi să nu readucă iarăşi la viaţă frământările de odinioară.

— La ce te gândeşti? – o întrebă blând Liudmila, venind Ungă dânsa.

— Nu ştiu! – răspunse mama.

Se priviră un timp în tăcere şi, deodată, zâmbiră amândouă; apoi, Liudmila ieşi, spunând: *

— Ce-o fi tăcând samovarul meu?

Mama privi pe fereastră. Afară strălucea o zi senină, rece, înviorătoare; şi în pieptul ei era lumină, dar o li'mină care dogorea. Ar fi vrut să vorbească despre orice, îndelung şi cu bucurie, cu un nedesluşit siinţă-n irit de recunoştinţă – nu ştia nici dânsa faţă de cine – pentru tot ce simţea ciî-i coborâse în suflet şi ardea acolo, ca o revărsare de zori în amurg. Nevoia de a se ruga, pe care n-o mai simţise de atâta vreme, o tulbura. Ii răsări în minte un chip tânăr şi un glas îi răsună în t amintire:E mama lui Vlasov!” Ochii Saşei scânte-iară cu sclipiri de duioşie şi voie bună. Văzu aievea iăptura întunecată a lui Râbin. Fecioru-său îi zâmbea cu iată lui hotărâtă, turnată parcă în bronz. Nikolai clipea' din ochi, stânjenit. Şi toate astea fură deodată tulburate de un suspin uşor, adânc, amestecându-se şi contopindu-se într-un nor străveziu, cu răstrângeri de toate culorile, care-i învălui toate gândurile într-o linişte deplină.

— Nikolai a avut dreptate! – spuse Liudmila cina se întoarse în odaie.

— A fost arestat. Am trimis băiatul, aşa cum mi-ai spus. Zice că în curte sunt poliţişti, pe unul l-a văzut ascuns după

poartă, iar agenţii dau mereu târcoale casei; băiatul îi cunoaşte.

— Aşa! – făcu mama, dând din cap.

— Bietul Nikolai…

Oftă, dar fără mâhnire, minunându-se singură de lucrul acesta.

— în vremea din urmă a ţinut o mulţime de lecţii pentru muncitori şi era de aşteptat să cadă! – spus3 cu tristeţe dar liniştit Liudmila.

— Tovarăşii l-au rugat să plece. N-a vrut să-i asculte! După

părerea mea, în asemenea cazuri nu e destul ca omul să fie rugat; trebuie obligat să se supună…