Apucă mâna mamei şi, scuturând-o, se întoarse către stăpânul casei:
— Ei, ce zici, Stepane? Ia te uită! Varvara Niko-laevna e o cucoană bună, nimic de zis! Dar s-auzi ce spune despre treburile astea. Cic-ar fi, adicăte, prostii şi aiureli! la, nişte băieţandri şi nişte studenţi, zice, umblă din prostie să tulbure minţile oamenilor. Când colo noi vedem că lucrurile stau altfel: adineauri am văzut c-au arestat un om în toată firea, un mujic de treabă; acu iacă, o vedem pe dumneaei, femeie în vârstă şi, după cum' s-arată, nu de neam boieresc. Nu te supăra, dar din ce neam te tragi?
Vorbea repede, pe nerăsuflate, dar limpede; bărbuţa îi tremura nervos, iar ochii strălucitori cercetau printre gene chipul şi făptura mamei. Aşa cum se înfăţişa, ferfeniţit, întărâtat şi cu părul vâlvoi, ai fi zis că atunci ieşise dintr-o bătaie, în care-şi doborâse duşmanul şi nu mai putea de bucurie. Mamei îi plăcu vioiciunea şi felul lui de a vorbi, simplu şi deschis. Privindu-l cu blândeţe drept în faţă, îi dădu
răspuns la întrebare, iar el îi scutură încă o dată mina cu putere şi începi1, a râde încet, cu un râs uscat, îrânt.
— Ei, ai văzut, Stepane? Treabă curată, ce mai în-colo-ncoace! 1 reabă minunată! Ascultă ce-ţi spun eu: poporul a-nceput să lucreze pe seama lui. Crezi că-i dă mâna cucoanei să-ţi spună adevărul adevărat? Nu-l spune, n-avea grijă, că
nu-i vine la socoteală. E femeie bună, n-am ce zice, şi-i dau toată cinstirea; chipurile ne vrea binele, dar ştii, doar un picuşor, ca să se cheme că este, şi mai cu seamă să nu fie cu pagubă pentru dânsa. Poporul însă vrea să meargă de-a dreptul la ţintă şi nu se sperie nici de pagube, nici de stricăciuni. Ai văzut? Pentru el toată viaţa asta pe care o duce e doar o pagubă necurmată şi peste tot locul numai de necazuri are parte; oriunde se-ntoarce, ori încotro apucă, îndată ce dă să se mişte cât de cit, sar toţi, din toate părţile: stai i
— Aşa-i! – zise Stepan, dând din cap şi îndată adaose:
— Dumneaei e mgrijată de geamantan.
Piotr clipi şiret din ochi către mama, făcându-i semn cu mâna, să stea liniştită:
— N-ai nici o grijă! Totul e în bună rânduială, măicuţă!
Geamantanaşul matale e la mine. Adineauri când mi-â vorbit Stepan de dumneata, că adică şi dumneata eşti amestecată în treaba asta şi ii cunoşti pe omul acela, i-am spus: bagă-de seamă, Stepan! In lucrurile acestea nu ne este iertat să fim gură-cască nici măcar o clipă. Dar şi dumneata, măicuţă, ne-ai simţit pesemne ce hram purtăm, când stăteam prin preajma dumitale. Pe omul cinstit îl deosebeşti îndată după
obraz, mai ales că nu întâlneşti prea mulţi, dacă e să vorbim cu dreptate! Geamantanul dimii ta le e la mine…
Se aşeză alături de dânsa şi, uitându-se rugător în ochii ei, urmă:
— Dacă vrei să-l goleşti, te ajutăm bucuroşi! Avem mare nevoie de cărţi…
— Vrea să ni le dea pe toate! – zise Stepan.
— Foarte bine, măicuţă! Las'că le găsim noi loc 'a toate…!
Sări sprinten în picioare, începu să râdă şi, plimbân-du-se încoace şi încolo prin izbă, vorbi mulţumit:
— Ce-ritâmplare, să zicem aşa, ciudată! Cu toate că e foarte simplă. S-a rupt firul într-un loc şi îndată s-a-ntărit într-alt loc! Şi merge! Gazeta e bună, măicuţă, şi-şi face bine treaba: deschide ochii oamenilor! Domnii n-o înghit. Lucrez tâmplărie la o cucoană, la şapte verste de sat, femeie de treabă, -n-am ce zice, ne dă fel de fel de cărţi. In câte una găseşti câte ceva care te luminează pe loc! Într-un cuvânt se cuvine să-i fim mulţumitori. Dar o dată când i-am arătat o gazetă de-astea, parcă s-a cam supărat oleacă şi a-nceput a-mi spune: „Lasă-te de astea, Piotr! zice. Astea-s întocmite de nişte băieţandri cu mintea necoaptă. De' pe urma lor, zice, n-ai să te-alegi decât cu necazuri… închisoare, Siberia, pe urmă…” şi, contenind scurt din vorbă, mujicul rămase o clipă pe gânduri, iar după aceea întrebă:
— Ia spune, măicuţă, omul acela ţi-e neam?
— Ali-e străin! – răspunse mama.
Piotr râse încatişor şi dădu din cap foarte mulţumit, dar, în clipa următoare, mamei i se păru că vorba „străin” nu i se potrivea lui Râbin, iar pentru dânsa era jignitoare.
— Nu mi-e neam, • – murmură ea, – dar îl cunosc de mult, şi-l respect ca pe un frate… mai mare!
Nu găsea cuvântul nimerit şi asta o supăra şi iar nu-şi mai putu stăpâni lacrimile. O linişte apăsătoare, de aşteptare, se aşternu în încăpere. Cu capul lăsat pe umăr, Piotr părea că
ascultă ceva. Stepan stătea sprijinit în coate, îngândurat, bătând darabana în seândura mesei. Nevastă-sa se ghemuise lângă cuptor, în umbră; mama îi simţea ochii aţintiţi asupra ei şi, din când în când, îşi luneca şi dânsa privirea pe chipul ei prelung, negricios, cu nasul drept, cu bărbia teşită, cu ochii verzi ce aveau o căutătură vioaie şi ageră.
— Ţi-e prieten vra să zică! – rosti Piotr încet.
— Aşa om zic şi eu! Ştie ce vrea, şi îşi cunoaşte preţul! Om, nu glumă! Ce zici, Tatiana? Spuneai că-i…
— E însurat? – îl întrerupse Tatiana, strângându-şi buzele subţiri.
— E văduv! – răspunse mama cu tristeţe.
— Apoi de-aceea are atâta îndrăzneală, – urmă Tatiana cu voce coborâtă, adâncă.
— Un om însurat n-ar putea să meargă pe drumul pe care a pornit-o el; i-ar fi teamă…
— Dar eu ce, nu-s însurat?
— Şi cu toate astea- sări Piotr.
— Mai las-o-ncolo, cumetre dragă! – zise femeia, strâmbând din buze, fără să se uite la el.
— Parcă ce mare ispravă faci? Numai vo-o-rbeşti şi, din când în când, mai citeşti o carte. Tare mult le mai foloseşte oamenilor că-mpreună cu Stepan şuşotiţi mereu prin colţuri.
— Ba să mă ierţi, pe mine mă ascultă multă lume! – îi întoarse vorba mujicii! încet şi oarecum jignit.
— Eu sunt aici… ca un fel de drojdie… Degeaba vorbeşti aşa…
Stepan se uită tăcut la femeia lui, apoi lăsă iarăşi capul în jos.
— De ce s-or mai fi însurând mujicii? – întrebă Tatiana.
— Cică au nevoie de cineva, care să le muncească… dar la ce să muncească…?
— Ce, nu-ţi ajunge cât munceşti, – se amestecă în vorbă
