„M-a recunoscut… oare m-o fi recunoscut cu adevărat?…”
Şi-i făcu semn cu capul, înfiorată de o dureroasă şi înfricoşătoare bucurie. In clipa următoare, mama îl zări lângă
Mihailo pe mujicul cu ochi albaştri care se uita şi el spre dânsa. Privirea acestuia îi trezi un minut conştiinţa primejdiei…
„Ce fac? Au să pună mâna şi pe mine…!” Mujicul acela îi spuse ceva lui Râbin. Acesta scutură din cap şi vorbi cu 'un glas tremurat, dar limpede şi însufleţit:
— Nu-i nimic! Nu sunt singur pe pământ. N-au să-i poată
prinde pe toţi cei care luptă pentru adevăr! Pe unde am umblat, lumea are să-şi aducă aminte de mine, asta-i! Chiar dacă au nimicit cuibul, n-au putut găsi înlăuntru pe prieteni şi pe tovarăşi…
„Acuma vorbeşte pentru mine”, îşi dădu seama, îndată, mama.
— Dar are să vină ziua când vulturii au să zboare liberi, când poporul se va^descătuşa!
O femeie aduse o călclare cu apă şi, oftând şi căi-nându-l, începu să-l spele pe faţă. Glasul ei subţirel şi tânguitor se amesteca, se învălmăşea cu vorbele lui Râbin, pe care mama nu le mai desluşea. Tabăra cealaltă, în frunte cu pristavul, se îndreptă către Râbin; cineva strigă cu glas tare:
— Să vină o căruţă pentru arestat! S-aude? Ca-re-i la rând?
Se auzi apoi glasul pristavului, care acum vorbea altfel, ca un om jignit parcă:
— Eu pot să dau în tine, dar tu nu, tu n-ai voie, neghiobule!
— Aşa? Da' cine eşti tu, dumnezeu? – se oţărî Râbin.
Mai multe voci, izbucnind deodată, acoperiră glasul acestuia:
— Taci, măi nene, nu te mai pune împotrivă! Că dumnealui e doar omul stăpânirii!
— Nu te supăra, înălţimea ta! Nu-i în toate minţile!
— Taci, măi bădie!
— Iacă au să te trimeată la oraş…
— Acolo nu-i atâta fărădelege.
Strigătele mulţimii, care erau împăciuitoare şi rugătoare, se amestecau şi se pierdeau într-o larmă plină de deznădejde şi jale. Vătăşeii îl înşfăcară pe Râbin de braţe şi, urcându-l pe scară, intrară cu.el în primărie. Oamenii începură a se împrăştia. Mama văzu că mujicul cu ochi albaştri se îndreaptă spre ea, privind-o pe sub sprâncene. Picioarele îi tremurau, moi, şi un simţărnânt de amară deznădejde îi strângea tot mai tare inima, stârnindu-i greaţă.
„Nu trebuie să mă mişc din loc! îşi spunea dânsa. Nu trebuie!” Şi, cu mâinile încleştate pe răzimătoarea scării, aşteptă.
Pristavul rămăsese în cerdacul primăriei şi, dând din mâini, vorbea cu glas de dojana, glasul lui de la început, şters şi monoton:
— Proşti mai sunteţi, mă; proşti şi ticăloşi. Habar n-aveţi despre ce-i vorba şi vă băgaţi buluc într-o chestie ca asta. Păi, asta-i chestie de stat, mă, boilor! Ar trebui să-mi mulţumiţi, să vă plecaţi până la pă-mânt înaintea mea, c-am fost bun şi v-am iertat. Numai să ii vrut – şi ocna vă niânca pe toţi…
În faţa lui stăteau vreo douăzeci de mujici cu capetele descoperite şi -l ascultau. Începuse a se întuneca; norii coborau lângă pămlnt. Mu [icul cu ochi albaştri veni lângă
cerdacul staţiei de poştă şi spuse:
— Iacă, văzuşi şi dumneata ce se-ntâmplă pe la noi.
— Da-a, – murmură mama.
Cuprinzând-o cu privirea lui deschisă, o întrebă:
— Ce treburi te-au minat prin părţile noastre?
— Cumpăr dantele de la femei. Şi pânză…
Mujicul îşi mângâie alene barba. Apoi, întorcându-şi ochii către primărie, spuse domol, cu nepăsare:
— Apăi, pe la noi nu se prea găseşte asemenea marfă…
Mama stătea în cerdac cu privirea aţintită asupra lui, aşteptând o clipă potrivită ca să se poată întoarce în casă.
Mujicul avea faţa îngândurată şi plăcută, iar ochii trişti. Era înalt şi spătos, îmbrăcat într-un suman peticit şi o cămaşă de cit curată, cu pantaloni de dimie de culoare stacojie şi cu picioarele goale în târlici…
Mama respiră uşurată, fără a şti nici dânsa de ce şi, deodată, lăsându-se în voia unui îndemn lăuntric, care se ivise cu mult înaintea gândului încă nedesluşit, îl întrebă, fără să-şi dea seama de ceea ce făcea:
— Vrei să-mi dai găzduire noaptea asta?
Îl întrebă şi, în aceeaşi clipă, muşchii, oasele, întreaga ei fiinţă se încorda toată. Rămase neclintită, cu ochii aţintiţi asupra lui. In creieri i se zbăteau gânduri care o înţepau ca nişte ace: „Am să-l nenorocesc pe Nikolai Ivanovici. Cine ştie când l-oi mai vedea pe Paşa! Au să mă stâlcească în bătăi!”
Cu ochii în pământ, mujicul îi răspunse fără grabă, potrivindu-şi sumanul la piept:
— Găzduire, zici? Se poate, de ce nu! Da' să ştii că n-am cine ştie ce izbă.
— D-apăi că nici eu nu-s deprinsă cu răsfăţul! – răspunse mama, fără a mai sta la gânduri.
