În preajma bărbilor stătea un slujbaş, care, făcând semn cu mâna, îi îndemnă cu glas scăzut:

— Mai încet! Mai încet!

Tatăl lui Samoilov se trase înapoi şi, ocrotit de spatele nevesti-şi, bodogănea într-una, aruneând repezit cuvintele:

— Bine, să zicem că sunt vinovaţi. Dar dă-i voie omului să

spună ce are pe inimă! împotriva cui s-au ridicat? Vreau să

ştiu şi eu! Poate că mă interesează şi pe mine…

— Mai încet! – se răsti la el slujbaşul, ameninţân-du-l cu degetul.

Sizov dădea posom'orât din cap.

Mama se uita ţintă la judecători şi-i vedea cum se înfierbântau din ce în ce mai tare şi cum vorbeau între ei cu glasuri nedesluşite. Şi glasurile acelea reci şi lunecoase o loveau în faţă, îi înfiorau obrajii cu atingerea lor, îi stârneau în gură un gust greţos, ca de boală. Nu ştia nici ea de ce, dar i se părea că judecătorii vorbeau despre trupul feciorului ei şi al tovarăşilor săi, despre muşchii şi mădularele lor tinere, în care zvâcnea sângele sănătos şi puterea. Trupurile acelea stârneau în ei o înveninată invidie de milogi, 0 pofticioasă lăcomie de oameni şubrezi şi istoviţi. Plescăiau din buze şi le părea rău de muşchii aceia, care ar fi putut să

muncească îmbelşugat, sporind bogăţiile altora, care ar fi putut să se bucure şi să creeze. Dar acum aceste trupuri ieşeau din circuitul de afaceri al vieţii, renunţau la viaţă, nu mai puteau fi stăpânite, puterea lor nu mai putea li nici folosită, nici înghiţită de alţii. De aceea, tinerii aceştia stârneau în inimile bătrânilor judecători duşmănia răzbunătoare, deznădăjduită, a fiarei sleite de puteri, care îşi vede prada, dar nu o mai poate sfâşia, care nu mai e în stare să se hrănească din vlaga altuia şi, văzând cum se depărtează

de ea izvorul îmbuibării, mârâie şi urlă amarnic.

Cu cât se uita mai atentă la judecători, cu atât gân-dul acesta brutal şi straniu i se înfăţişa mai puternic şi mai limpede. I se părea că nici măcar nu-şi ascundeau lăcomia întărâtată şi neputincioasa lor înrăire de înâricăi hămesiţi, care cândva putuseră să înfulece din belşug. Ca orice femeie şi mamă, pentru care trupul copilului ei e în toate împrejurările mai scump decât ceea ce se cheamă suflet, mama vedea cu groază cum ochii aceia stinşi^şi lunecau privirile pe făptura fiului ei, pipăindu-i pieptul, umerii, braţele, lipindu-se de pielea lui fierbinte, cercând parcă să se aprindă şi ei, să se înfierbânte şi să-şi încălzească sângele din vinele lor uscate, din muşchii lor fleşcăiţi, de oameni pe

jumătate morţi, învioraţi îiitrucâtva de injecţiile de lăcomie şi de invidie faţă de acele vieţi tinere, pe care urmau să le osândească şi la care trebuiau să renunţe.

1 se părea că Pavol simte jilava şi scârbavnica lor atingere şi că se uită la dânsa, cutremurându-se.

Pavel privea chipul maică-şi cu ochi puţin obosiţi, dar liniştiţi şi blânzi. Uneori îi zâmbea, făcându-i semn din cap.

„In curând am să fiu liber!” îi spunea acest zâmbet, alinându-i parcă inima cu o duioasă dezmierdare.

Judecătorii se ridicară toţi deodată. Fără să vrea, mania se ridică şi ea în picioare.

— S-au dus! – spuse Sizov.

— Ca să dea sentinţa? – întrebă mama.

— Da…

Încordarea i se risipi deodată; o sfârşeală copleşitoare îi cuprinse trupul; sprinceana îi tresări; pe frunte i se iviră

broboane de sudoare. Un sirnţământ (ie apăsătoare dezamăgire şi de obidă îi năpădi inima, schimbându-se degrabă într-un amar dispreţ faţă de judecată şi judecători.

Simţi o durere în tâmple, îşi trecu palma peste frunte şi se uită prin sală: rudele acuzaţilor se îndreptau către boxă, sala se umplu de murmurul glasurilor. Se duse şi dânsa la Pavel şi, strângându-i mâna cu putere, izbucni într-un plâns de bucurie, dar, totodată, şi de mâhnire. Pavel îi spunea cuvinte de mângâiere, hoholul glumea şi se veselea.

Toate femeile plângeau, dar mai mult din obişnuinţă, decât din amărăciune. Nu era durerea aceea care uluieşte ca o lovitură neaşteptat de grea, căzută din senin pe capul omului; oamenii îşi dădeau seama că trebuie să se despartă de copiii lor, dar şi conştiinţa acestei dureri se îneca, se topea în impresiile zilei. Părinţii îşi priveau copiii cu un sentiment nedesluşit, în care neîncrederea în tinereţea acestora şi conştiinţa propriei lor superiorităţi faţă'de copii, se împletea ciudat cu un fel de respect pentru ei. In acelaşi timp, se gândeau cu mâhnire la viaţa pe care o vor duce copiii lor de aci mainte, dar gândul acesta îşi pierdea din ascuţime, faţă de

curiozitatea ce o trezea în ei tineretul acesta care, îndrăzneţ

şi neînfricat, vorbea despre putinţa unei alte vieţi, mai bune.

Simţămintele rămâneau ascunse, din cauză că oamenii” nu ştiau cum să şi le exprime, cum să le arate; risipeau cuvinte din belşug, dar vorbeau despre lucruri obişnuite, despre îmbrăcăminte şi rufăiie, despre grija ce trebuiau să poarte p.'utru sănătatea copiilor.

Fratele mai mare al lui Bukin, dând din mâini, căuta să-l convingă pe cel mic:

— Păi tocmai de asta avem nevoie: de dreptate ' Altceva rut ne trebuie!

Fratele mai mic îi spuse:

— Să ai grijă de graur…

— Ai să-l găseşti sănătos!

Sizov îl ţinea pe nepotu-său de mână şi-i spunea încet:

— Şi aşa, Feouor, vra să zică… pleci…

Fedea se aplecă şi-i şopti ceva la ureche, zâmbind şiret.

Soldatul de pază zâtnbi şi el, dar îndată îşi luă o înfăţişare gravă şi tuşi.

Ca şi ceilalţi, mama vorbea cu Pa vel despre aceleaşi lucruri, despre îmbrăcăminte şi sănătate, în timp ce în mimă i se zbăteau zeci de întrebări în legătură cu Saşa, cu el, cu ea însăşi. Dar dincolo de toate acestea stăruia şi creştea dragostea nesfârşită pentru el, puternica dorinţă de a-i intra în voie şi de a fi cât mai aproape de inima lui. Aşteptarea acelui lucru de groază se sâârşise, pierise, lăsând în urmă

doar un fior neplăcut, pe care-l simţea de câte ori îşi amintea de judecători, şi undeva, într-un ungher al inimii, un gând întunecat despre ei. Simţea cum i se înfiripa în suflet o bucurie mare, luminoasă, pe care însă n-o înţelegea şi asta o tulbura.

Văzând că hoholul stătea de vorbă cu toată lumea, se gândi că el avea poate mai multă nevoie de mân-gâiere decât Ravel şi se apropie de dânsul:

— Nu mi-a plăcut deloc judecata asta!

— Pentru ce, nană? – spuse hoholul, cu un zâmbet de recunoştinţă.

— Moara-i veche şi hodorogită, dar tot nu stă degeaba…

— Nu-i cine ştie ce lucru de spaimă, dar lumea tot n-a înţeles de partea cui e dreptatea, – spuse dânsa, şovăind.

— Cam multe ceri dumneata! – răspunse Andrei.

— Parcă stă cineva aici să-şi bată capul, ca să afle adevărul…!

Mama oftă şi-i spuse zâmbind:

— Eu credeam c-o să fie ceva înfricoşător.

— Tribunalul!

Toţi se repeziră la locurile lor.

Sprijinit cu o mână de masă, cu chipul ascuns în dosul hârtiei pe care o ţinea cu cealaltă mână, preşedintele începu să citească, cu un glas care semăna cu bî-zâitul unui bondar: