— La ce te gândeşti, Ivan? – îl întrebă el pe doctor.
Ridicând capul, doctorul răspunse posomorit:
— Mă gândesc că suntem tare puţini! Trebuie să lucrăm mai energic… Trebuie să-i convingem pe Pa-vel şi pe Andrei să
evadeze. Şi unul şi celălalt sunt elemente prea valoroase ca să lâncezească acolo, fără nici o treabă…
Nikolai încruntă sprâncenele şi, clătinând din cap în semn de îndoială, aruncă o privire către mama. Dânsa înţelese că, fiind de faţă, li-e greu să vorbească despre Pavel; se duse în odaia ei cu un simţământ de obidă în suflet, pentru că
trecuseră prea uşor peste dorinţa pe care şi-o mărturisise. Se întinse pe pat cu ochii deschişi şi, ascultând glasurile care abia ajungeau până la dânsa, se lăsă pradă unei mari nelinişti.
Ziua care trecuse i se părea întunecată, neînţeleasă şi plină
de prevestiri rele; dar ca să nu mai cugete la cele întâmplate şi ca să-şi alunge amintirea inoho-râtă care o urmărea, se întoarse cu gândul la Pavel. Ar fi vrut, fireşte, să-l ştie liber, dar, în acelaşi timp, lucrul acesta o înspăimânta, deoarece îşi dădea seama că în jurul ei totul se înăsprea, totul ducea la ciocniri năprasnice. Răbdarea tăcută, cu care se mulţumiseră
oamenii până atunci, secase; în locul ei, îşi croia drum o încordată aşteptare; întărâtarea creştea văzând cu ochii; pretutindeni izbucneau vorbe aspre, pretutindeni se simţea dospind o mare îrământare… Fiecare manifest era dezbătut cu aprindere în piaţă, în prăvălii, printre meseriaşi şi servitori; după fiecare nouă arestare, oamenii se întrebau care este pricina şi discuţiile acestea aveau un puternic răsunet, stârniud
2S8 teamă, nedumerire şi, câteodată, compătimire. Mama auzea tot mai des din gura oamenilor simpli cuvinte care, altădată, o înspăimântau: răscoală, socialişti, politică; ei Ie rosteau sau cu o ironie sub care se ascundeau, stângaci, întrebări ce mărturiseau o vădită dorinţă de lămurire, sau cu o ură dincolo de care se simţea teama, sau cu o îngândurare care dezvăluia o speranţă şi o ameninţare. Balta stătută a vieţii fremăta în tulburi unduiri, care se desfăşurau încet, dar în cercuri tot mai largi; cugetele adormite se trezeau, iar obişnuita nepăsare şi lipsa de interes faţă de întâmplările zilei începeau să se clatine. De toate acestea, mama îşi dădea seama mai limpede decât ceilalţi, pentru că ea cunoştea mai bine faţa posomorită a vieţii; şi acum, când o veâea brăzdată
de adânci cute de îngândurare şi de întărâtare, dânsa se bucura şi totodată se înfricoşa. Se bucura pentru că socotea că toate acestea slujeau cauza pentru care lupta feciorul ei, dar se înfricoşa, ştiind prea bine că, odată ieşit din închisoare, el se va avânta în fruntea tuturor, în locurile cele mai primejdioase. Şi va pieri.
Uneori, Pavel se înfăţişa în mintea mâniei ca un erou legendar, întruchipând toate „acele gânduri cinstite şi îndrăzneţe despre care îl auzise vorbind, întruchipând pe toţi oamenii care îi erau dragi, tot ce era mai viteaz şi mai măreţ
din câte cunoştea dânsa. Şi atunci, înduioşată şi mândră, îl admira plină de încân-tare şi de speranţe, spunându-şi: „Are să fie bine… da… are să fie bine!”
Dragostea ei – dragostea de mamă – creştea, în-cleştându-i inima aproape până la durere, mai mult decât atâta, această
puternică iubire de mamă se punea în calea creşterii celuilalt simţământ – dragostea pentru omenire – stăvilindu-l şi mistuindu-l cu totul şi, în locul acestei uriaşe simţiri, nu-i rămânea decât un biet gând deznădăjduit care se zbătea sfios în scrumul neliniştei: „Are să moară… are să se prăpădească.”
Pe la amiază, mama se afla în cancelaria închisorii în faţa lui Pavel şi, prin ceaţa care-i acoperea ochii, se uita la chipul lui
bărbos, pândind clipa prielnică în care să-i poată strecura bileţelul ce-l ţinea bine strâns în mină.
— Sunt sănătos şi ceilalţi de asemenea sunt sănătoşi –
spuse el încet.
— Dar tu, cum o duci?
— Bine -şi eu. A murit Egor Ivanovici! – scăpă vorba, fără a-şi da seama.
— Da? – întrebă Pavel, lăsând capul în jos.
— La înmormântare, a fost bătaie cu poliţia. Unul a fost arestat! – urmă dânsa cu naivitate. Subdirectorul închisorii plescăi nemulţumit din buzele-i subţiri şi, sărind de pe scaun, mormăi:
— Asta-i interzis, înţelegeţi o dată! N-aveţi voie să vorbiţi despre politică…!
Mama se ridică şi ea de pe scaun şi, ca şi cum n-ar fi înţeles despre ce era vorba, spuse cu nevinovăţie:
— Apăi, eu vorbesc despre bătaie, nu despre politică! S-au bătut într-adevăr. Unul s-a ales cu capul spart…
— Tot aia e! Vă rog să nu vorbiţi, adică să nu vorbiţi despre ceea ce nu vă priveşte personal, de familie şi de casa voastră
în general!
Dându-şi seama că s-a încurcat, se aşeză la masă şi, începând a cerceta hârtiile pe care le avea în faţă, adaose obosit, necăjit:
— Am şi eu răspunderea mea…
Cu ochii întorşi către el, mama strecură repede bileţelul în mâna lui Pavel şi răsuflă uşurată…
— Nici nu mai ştii despre ce să vorbeşti… Pavel surise:
— Nici eu nu mai înţeleg…
— Atunci nu mai cereţi drept la vorbitor! – spuse cu ciudă
slujbaşul.
— N-au despre ce să vorbească, dar nu s-astâmpără şi vin într-una să ne stânjenească…
— Când vă judecă? – întrebă mama, după un scurt răstimp de tăcere.
— Zilele trecute a fost procurorul pe aici şi a spus că o să ne judece curând…
Îşi spuneau cuvinte fără însemnătate, unele chiar cu totul de prisos, dar mama vedea că Pavel o privea cu dragoste şi duioşie. Era liniştit şi cumpănit ca de obicei, nu se schimbase aproape de loc; numai barba îi crescuse mare şi -l îmbătrânea puţin, iar mâinile îi erau mai albe. Ar fi vrut să-i spună ceva care să-i facă plăcere, ceva despre Vesovşcikov şi, fără să-şi schimbe vocea, aşa cum vorbise până atunci despre atâtea lucruri fără însemnătate, îi spuse mai departe:
— L-am văzut pe finul tău…
