Liudmila se aşeză pe canapea, îrecându-şi cu palma obrajii subţiri; în ochi îi scânteia dispreţul, în glas i se învolbura mânia.

— îţi răceşti gura degeaba, Liudmila! – căută s-o liniştească

Nikolai.

— Ei tot nu te-aud…

Mama o asculta cu încordare, dar nu înţelegea nimic şi în de sine repeta în neştire aceleaşi cuvinte „Ii judecă, peste o săptămână îi judecă!” Şi, deodată, simţi că se apropie ceva, ceva neînduplecat şi neomenos de aspru.

XXIII.

Aşa trecu mama o zi şi încă una, între nedumeriri şi griji, sub povara aşteptărilor neîmplinite, ca într-o împresurare de neguri; a treia zi veni Saşa, ca să-i dea de ştire lui Nikolai:

— Totul e gata! Astăzi la ora unu…

— Gata? – întrebă el cu mirare.

— Nu mi-a trebuit mai multă vreme şi -nici prea greu n-a fost. N-am avut de făcut altceva, decât să caut loc de adăpost şi haine pentru Râbin; Gobun a luat asupra-şi toate celelalte pregătiri. Râbin va merge singur numai până la primul colţ de stradă. Acolo îl întâmpină Vesovşcikov deghizat, îi aruncă un palton pe umeri şi o căciulă în cap şi-i arată drumul către casă, unde am să-l aştept eu cu hainele. După ce se schimbă, îl duc la locul de adăpost.

— Nu e rău! Cine-i acela, Gobun? – întrebă Nikolai.

— II ştii. L-ai cunoscut când ai ţinut lecţii pentru lăcătuşi, în casa lui.

— Da, da, îmi amintesc. E un bătrân cam ciudat…

— E un fost soldat, tinichigiu de meserie. Un om fără multă

carte, dar care poartă în suflet o ură nesecată faţă de orice violenţă. E oarecum filosof în felul lui, – spuse Saşa, privind îngâhdurată pe fereastră.

Mama o asculta tăcută şi un simţământ cu totul nelămurit i se înfiripa în suflet.

— Gobun vrea să-l scoată pe nepotu-său Evcenko. Ţi-aduci aminte de e?! Un băiat curăţel şi dichisit, care-ţi plăcea.

Nikolai încuviinţă din cap.

— A pregătit totul, – urmă Saşa, – dar încep să mă îndoiesc de reuşită. Acolo plimbarea în curte se face în grup şi mă tem că, în clipa când deţinuţii vor zări scara, se vor repezi de-a valma ca să fugă…

Saşa tăcu şi închise ochii; mama se trase mai aproape de ea.

— Şi astfel au să se încurce unii pe alţii… Stăteau toţi trei lângă fereastră; mama rămăsese în spatele lui Nikolai şi al Saşei. Discuţia lor în cuvinte schimbate în grabă stârnea în inima mamei un simţământ pe care nu şi-l putea lămuri…

— Mă duc şi eu acolo! – spuse dânsa deodată.

— Pentru ce? – întrebă Saşa.

— Nu te duce, măicuţă! S-ar putea să te aresteze! Nu-i bine!

– o povăţui Nikolai.

Mama îl privi şi repetă cu glas scăzut, dar hotărât:

— Ba mă duc!

Nikolai schimbă o privire cu Saşa. Fata strânse din umeri, murmurând:

— E firesc…

Tntorcându-se apoi către mama, o apucă de braţ şi, apleeându-se către ea, îi spuse cu glasul ei simplu şi atât de drag mamei:

— Dar să ştii că aştepţi zadarnic…

— Drăguţa mea! – strigă mama, strângând-o la piept cu mina ei tremurătoare.

— Ltiaţi-mă cu voi, n-am să vă stânjenesc! Trebuie să fiu acolo! Nu-mi vine a crede că e cu putinţă o fugă.

— Să meargă şi dânsa! – spuse fata, către Nikolai.

— Faceţi cum vreţi! – răspunse el, lăs:nd capul în jos.

— Dar nu-i bine să mergem împreună. Dumneata s-o „iei pe clmp, pe lângă grădinile de zarzavat. De-acoâo se văd zidurile închisorii. Şi dacă te-ntreabă cineva, ce cauţi acolo?

Bucuroasă, mama răspunse fără şovăire:

— Găsesc eu ce să răspund…!

— Nu uita că gardienii te cunosc! – îi mai spuse Saşa.

— Şi dacă te văd pe-acolo…

— N-or să mă vadă! – zise mania. Şi deodată, speranţa pe care până atunci o simţise mocnind într-însa i se aprinse-n inimă, dureros de puternică, înviorând-o.

„Poate că şi el…!” îşi spunea, îmbrăcându-se în grabă.

Un ceas după aceea, mama se afla pe câmpul din spatele închisorii. Un vânt rece bătea cu putere, în-foindu-i fusta, izbindu-se de pământul îngheţat, zgâl-ţâind gardul învechit al grădinăriei, pe lângă care mergea mama, şi proptindu-se în zidul mi prea înalt al închisorii. Apoi, prăvălindu-se peste zid, vântul culegea strigătele din curtea puşcăriei, vânturându-le în sus, împrăştiindu-le prin aer şi mânându-le să se piardă în văzduh, unde norii lunecau grăbiţi, lăsând pe alocuri mici luminişuri către slăvile albastre ale cerului.

În spatele mamei era o grădinărie; în-faţă – cimitirul; iar la dreapta, la vreo douăzeci şi cinci de metri depărtare –

închisoarea. Lângă cimitir, un soldat dădea un cal la coardă, iar alături, alt soldat tropăia, striga, fluiera şi râdea. Afară de ei, pe tot câmpul din preajma închisorii nu se mai zărea nici ţipenie de om.

Mama trecu încet pe lângă cei doi soldaţi şi se îndreptă spre gardul cimitirului, trăgând cu coada ochiului, când la dreapta, când înapoi. Deodată simţi că picioarele îi tremurau grele, ca de plumb, lipite parcă de pământ; de după colţul închisorii răsărise un om cu spatele cocârjat, purtând o scară

pe umăr şi păşind grăbit, cum umblă lampagiii. Clipind mărunt, mama aruncă o privire speriată spre cei doi soldaţi; îi văzu ca şi înainte, învârtindu-se pe loc, în vreme ce calul alerga în jurul lor; îşi întoarse ochii către omul cu scara pe umăr; acesta îşi sprijinise scara de zid şi se urca fără grabă.

După aceea, făcu un semn din mână spre interiorul curţii, coborî iute şi pieri, după colţ. Mama îşi simţi inima bătând înfrigurată; clipele treceau anevoie. Pe zidul mohorât al închisorii, scara abia se zărea printre petele de noroi şi de tencuială căzută, care dezgolea cărămizile. Deodată, se ivi deasupra zidului un cap întunecat, pe urmă cineva se săltă

întreg şi, încălecând zidul, lunecă la pământ. Fără zăbavă, în urma lui răsări o căciulă miţoasă şi sub ea alt cap, care se rostogoli la pământ ca un ghem-negru şi se mistui după colţ.

Mihailo se îndreptă din şale şi îşi roti privirea în jur, scuturând din cap.