— Ba vorbesc! Se zice că anul trecut şi-a ucis logofătul, ca să-i ia nevasta. Trăieşte cu femeia logofătului. Cum vine treaba asta? Ş-apoi e şi hoţ, toată lumea ştie…
— Doamne, dumnezeule, Konstantine!
— Aşa este! – întări Samoilov.
— Ai dreptate! Judecata nu-i bine orânduită…
Auzindu-l, Bukin veni către dânsul şi, trăgându-i după el pe toţi ceilalţi, roşu de mânie, dând mereu din mâini, strigă:
— Pentru furt, pentru omor, te judecă juraţii, adică oameni de rând, ţărani, târgoveţi… mă rog! Iar pe cei care se ridică
împotriva ălor mari, îi judecă tot ăi mari. Cum vine asta? Că
dacă tu mă prigoneşti, iar eu îţi ard una peste bot şi după
aceea tot tu ai să mă judeci, fireşte c-am să ies vinovat. Dar
cine a pornit cel dintâi cu nedreptatea? N-ai pornit tu? Tu, de bună seamă că tu.
Aprodul, un bătrân cu nasul coroiat şi cu o medalie în piept, îşi făcu loc prin lume şi-i spuse lui Bukin, ameninţându-l cu degetul:
— Ia nu mai răcni! Ce-i aici, cârciuma?
— Dă-mi voie, cavalere. Am înţeles! Dar ascultă ici: dacă te-aş lua la bătaie şi apoi tot eu te-aş judeca, ce-ai zice de asta…?
— Să ştii că pun să te dea afară de-aici! – spuse aprodul.
— Unde? De ce?
— In stradă, ca să nu mai zbieri…
Bukin îşi roti privirea asupra celor din jur şi urmă mai domolit:
— Ei atâta ştiu: să nu crâcnească nimeni…
— Dar cum credeai! – strigă bătrânul, brutal şi aspru.
Bukin îşi desfăcu braţele înlături drept răspuns şi urmă mai încet:
— Şi-apoi, de ce nu este lăsat poporul să asiste la proces?
De ce n-au voie decât rudele acuzaţilor? Dacă judeci după
dreptate, judecă în faţa lumii, de ce te fereşti?
Samoilov spuse iar, dar de data asta mai tare:
— Judecata asta nu-i cinstită! E…foarte adevărat!… Mama ar fi vrut să le spună tot ce ştia de la Nikolai despre această
judecată ce se făcea fără ca să se respecte legea, dar nu înţelesese bine chiar de la început şi pe urmă uitase în bună
parte lămuririle date de el. Vrând să şi le amintească, se trase de o parte şi bagă de seamă că un tânăr cu mustaţa blondă se uita la dânsa. Mina dreaptă o ţinea în buzunarul pantalonului, din care pricină umărul sting părea mai jos decât celălalt şi această particularitate a înfăţişării lui i se păru cunoscută. Dar omul se întoarse cu spatele la dânsa, iar mama, preocupată de gândurile ei, uită de el.
Puţin după aceea însă, urechea ei surprinse o întrebare*
pusă în şoaptă:
— Asta? '
Cineva răspunse mai tare cu o notă de bucurie în glas:
— Da!
Mama se întoarse. Omul cu umărul lăsat în jos stătea întors pe jumătate către dânsa şi spunea ceva vecinului său, un vlăjgan cu barba neagră, îmbrăcat într-un palton scurt şi încălţat cu nişte cizme până la genunchi.
Amintirea ei tresări din nou, dar, tulburată, nu izbuti să-i dea un răspuns limpede. Simţea în piept dorinţa poruncitoare de a vorbi despre adevărul pentru care lupta feciorul ei, voia să audă ce vor spune oamenii împotriva acestui adevăr şi astfel să ghicească din vorbele lor hotărârea judecăţii.
— Parcă aşa se judecă? – începu ea încet şi cu băgare de seamă, adresându-se lui Sizov.
— Ei caută să afle ce a făcut fiecare, dar nu întreabă pentru ce au făcut! Şi toţi sunt bătrâni; pe cei tineri ar trebui să-i judece tot oameni tineri…
— Da, – zise Sizov, – e greu de înţeles toată socoteala asta, e tare greu!
— Şi dădu din cap îngân-durat.
Aprodul deschise uşa sălii de şedinţă şi strigă:
— Să intre rudele! Pregătiţi biletele… O voce ursuză rosti tărăgănat:
