— Am să închei. N-am vrut să vă jignesc pe dumneavoastră
personal; dimpotrivă, asistând fără voie la comedia aceasta pe care o numiţi judecată, încerc mai degrabă un simţământ de compătimire. Sunteţi totuşi oameni şi nouă ne pare totdeauna rău când vedem că se găsesc oameni, chiar dacă
sunt duşmanii ţelurilor noastre, care se înjosesc până într-atâta, pu-nându-se în slujba violenţei şi care ajung într-un asemenea grad de decădere, încât îşi pierd până şi conştiinţa demnităţii lor umane…
Se aşeză la locul lui, fără să se uite la judecători. Ţinându-şi răsuflarea, mania îşi aţinti privirea asupra judecătorilor, aşteptând.
Andrei, radios, strânse cu putere rnâna lui Pavel. Samoilov, Mazin şi ceilalţi se întoarseră emoţionaţi spre el; Pavel zâmbea oarecum stânjenit de însufleţirea tovarăşilor săi, şi, aruncând o privire către mama, îi făcu semn din cap, întrebând-o parcă: „E bine aşa?”
Mama îi răspunse printr-un oftat adânc de bucurie, cuprinsă de un val fierbinte de dragoste.
— Iacă, asta zic şi eu judecată!… – îi spuse în şoaptă Sizov.
— Straşnic i-a mai luat în răspăr, ai?
Ea dădea tăcută din cap, mulţumită că fecioru-său vorbise cu atâta curaj, poate chiar şi mai mulţumită că isprăvise.
În mintea ei stăruia o întrebare:
— Ei, ce-o să faceţi acum?”
Ceea ce spusese Pavel nu era o noutate pentru mama; îi cunoştea ideile, însă acolo, în faţa tribunalului, îşi dădu seama pentru întâia oară de puterea ciudată, cuceritoare a credinţei lui. Liniştea cu care vorbise o uimise şi cuvântarea lui se strânsese în pieptul ei într-un ghem strălucitor, ca o stea, împletin-du-se cu o neclintită convingere în dreptatea şi biruinţa lui. Acum aştepta ca judecătorii să înceapă o dezbatere aprigă cu el, să i se pună mânioşi împotrivă, arătând dreptatea lor. Dar, în clipa aceea, se ridică Andrei şi, uitându-se pe sub sprâncene la judecători, grăi:
— Domnilor apărători…
— In faţa dumitale e instanţa de judecată, iar nu apărarea,
– îi atrase atenţia cu glas tare şi supărat judecătorul cu faţa bolnăvicioasă.
După expresia feţei lui Andrei, mama înţelese că el îşi pusese în gând să-i-ia în râs; mustaţa îi tremura, iar ochii cu mijiri de pisică alintată scăpărau licăriri viclene, atţt de cunoscute ei. îşi irecă tare capul cu palma lui lungă şi oftă:
— Aşa să fie oare? – întrebă el, clătinând din cap.
— Credeam că dumneavoastră nu sunteţi judecători, ci numai apărători…
— Te rog să vii la fondul chestiunii! – rosti aspru bătrânelul.
—r Să vin la fondul chestiunii? Bine! Iacă, am să-mi dau silinţa să cred că sunteţi într-adevăr judecători, adică oameni independenţi, cinstiţi…
— Tribunalul nu are nevoie de aprecierile dumitale!
— N-are nevoie? Hm! Cu toate astea voi continua. sunteţi nişte oameni care nu împart lumea în prieteni şi duşmani, sunteţi nişte oameni liberi. Şi iată, în faţa dumneavoastră se află două părţi: una se plânge – acesta rn-a jefuit şi m-a stâlcit în bătaie! Cealaltă parte răspunde: am dreptul să
jefuiesc şi să bat, fiindcă am puşcă…
— Ai ceva de spus în legătură cu fondul chestiunii? – întrebă
bătrânelul, ridicând glasul. Ii tremura mâna şi mama era tare bucuroasă, văzându-l supărat. Dar purtarea lui Andrei nu-i
plăcea, nu se potrivea cu cuvântarea lui Pavel; ea ar fi dorit o discuţie serioasă şi adâncă.
Hoholul îl privi tăcut pe bătrânel, apoi îşi frecă iar capul şi spuse cu glas grav:
— In legătură cu fondul chestiunii? Ce să vă mai spun?
Ceea ce trebuia să aflaţi v-a spus tovarăşul meu. Restul o să-l cunoaşteţi de la alţii, când va veni vremea…
Bătrânelul se ridică şi declară:
— Iţi retrag cuvântul! Grigori Samoilov!
Cu buzele strânse tare, hoholul se lăsă alene pe bancă.
Samoilov se ridică, scuturându-şi cârlio'nţii.
— Procurorul a spus că tovarăşii mei sunt nişte sălbatici, că
sunt duşmani ai civilizaţiei…
— Vorbeşte numai despre ceea ce este în legătură cu procesul dumitale!
— Apăi asta-i în legătură cu procesul. Nu este nimic pe lume care să nu-i intereseze pe oamenii cinstiţi. Şi vă rog să nu mă
întrerupeţi. Vă întreb deci: ce înseamnă civilizaţia pentru voi?
— Nu ne aflăm aici pentru dispute cu dumneata! Treci la obiectul procesului! – spuse bătrânelul, st:-clindu-şi dinţii.
Era vădit că purtarea lui'Andrei adusese o schimbare în ţinuta judecătorilor; cuvintele lui schimbaseră parcă ceva din ţinuta lor: pe feţele lor pământii se iviseră pete, iar în ochi le sticleau licăriri reci, verzui. Cuvântarea lui Pavel îi stârnise, dar prin forţa ei, care impunea respect, îi silise să se stăpânească; hoholul smulsese această stăpânire voită, dezvăluind ceea ce se afla sub ea. Acum schimbau necontenit şoapte între ei, cu feţele schimonosite şi cu mişcări repezite.
