— Pare-mi-se că ni-am îndrăgostit de dumneata… dau ghes mereu să te îmbrăţişez!
Mania îl sărută pe frunte şi pe obraji, fără să spună un cuvânt; mâinile-i tremurau; ca să nu se bage de seamă, le lăsă în jos…
— Mâine să fiţi cu luare-aniinte! Trimiteţi-l dis de dimineaţă
pe băiat – are Liudmila un puşti – să vadă ce-i pe-aici. Ei, la revedere, tovarăşi. Totul e în bună rânduială!…
h în stradă, Saşa îi spuse în şoaptă mamei:
— L-ai văzut? Tot aşa de senin şi de simplu se va duce şi la moarte, dacă va trebui. Şi cred că şi atunci va fi puţintel grăbit, cum era acum. Iar când moartea se va apleca asupra lui, îşi va îndrepta ochelarii, va spune „minunat” şi va muri.
— Mi-e tare drag! – murmură mama.
— Pe mine mă uimeşte, dar de iubit nu-l pot iubi. îl respect mult. E oarecum reţinut, deşi e foarte bun. ba, câteodată, chiar duios, dar în toate acestea nu este destul de uman… Mi se pare că suntem urmărite! Hai să ne despărţim. Iar dacă
vezi că eşti urmărită de vreun copoi, nu intra la Liudmila.
— Mă pricep eu, – spuse mama. Saşa însă repetă stăruitor:
— Vezi, nu intri atunci! Să vii la mine. Acum, la revedere! –
şi porni grăbită în direcţia opusă.
XXVIII.
După câteva minute, mama se afla în odăiţa Liudmilei şi se încălzea lângă sobă. îmbrăcată într-o rochie neagră, încinsă
cu un cordon de piele, gazda se plimba încoace şi încolo, umplând tot cuprinsul încăperii cu foşnetul rochiei şi cu glasul ei poruncitor.
Focul troznea şi duduia, trăgând aerul din odaie; glasul femeii suna potolit:
— Oamenii nu sunt atât de răi, pe cât sunt de proşti. Nu văd decât ceea ce le este la îndemână, ce pot lua imediat. Or, tot ce este aproape nu are cine ştie ce însemnătate; numai ceea ce este departe are preţ. Pentru că, la urma urmei, toată
lumea ar fi mulţumită şi s-ar bucura dacă mâine viaţa s-ar schimba, dacă ar fi mai uşoară şi oamenii —.mai înţelepţi. Dar pentru asta trebuie să te osteneşti puţintel astăzi…
Oprindu-se în faţa mamei, urmă cu glas mai scăzut, cerându-şi parcă iertare:
— Nu prea văd oameni şi, când se întâmplă să vină cineva pe la mine, mă pornesc pe vorbă. E de râs, nu?
— De ce? – întrebă mama.
Căuta să ghicească unde putea fi tipografia, dar nu vedea nimic neobişnuit. în camera aceea, cu trei ferestre care dădeau către stradă, era o canapea, un dulap cu cărţi, o masă, scaune, un pat lingă perete, în colţul de alături – un lavoar; în celălalt colţ – soba, iar pe pereţi câteva litografii reproducând diferite tablouri. Totul era nou, solid, curat şi peste toate, înfăţişarea monahală a gazdei arunca o umbră
rece.” Simţeai în camera aceea ceva tainic, ascuns, dar nu puteai spune ce anume, nici unde se ascundea. Mama cercetă
din ochi cele două uşi: una, pe care intrase dânsa, trecând r-rintr-un antreiaş, iar cealaltă, care se vedea lângă sobă, îngustă şi înaltă.
— Am venit la dumneata cu o treabă! – spuse mama stânienită, văzând că gazda o urmărea cu privirea.
— Ştiu! La mine nu vine nimeni degeaba… Maniei i se păru că a surprins ceva straniu în glăsui Liudmilei şi o privi drept în faţă: în colţul buzelor ei subţiri flutura un surâs, iar îndărătul ochelarilor îi luceau ochii de nepătruns. Mama îşi întoarse privirea în altă parte, întinzându-i textul cuvântării lui Pavel.
— Uite, te roagă s-o tipăreşti cât mai repede…
— Şi începu să-i povestească despre pregătirile lui Nikolai, care aştepta să fie arestat dintr-o clipă în alta.
Liudmila vârî hârtia sub cordon fără să spună o vorbă şi se aşeză pe „scaun; în sticlele ochelarilor ei se răs-îrângea, roşie, flacăra focului din sobă, învăpăindu-i obrazul neclintit, întrun joc de stinsuri fierbinţi.
— Când or da să intre aici, am să trag în ei! – spuse Liudmila încet, cu hotărâre, după ce ascultă spusele mamei.
— Am tot dreptul să mă apăr împotriva violenţei şi sunt chiar datoare să lupt împotriva ei, de vreme ce-i îndemn pe alţii să facă la fel.
Răsfrângerile focului pieriră de pe chipul ei, care se făcu iarăşi aspru şi oarecum trufaş.
„Se chinuieşte şi ea sărmana”, îşi spuse mama, cu bunătate.
Liudmila începu a citi cu\u238?ntărea lui Pavel, întâi iărâi prea multă tragere de inimă, apoi însă se aplecă tot mai mult asupra textului, dând repede de o parte foile citite, iar când sfârşi, se ridică dreaptă şi veni lingă mama.
— E foarte bună!
0 clipă rămase pe gânduri, cu Iruntea plecată.
— N-am vrut să vorbesc cu dumneata despre feciorul dumitale. Nu l-am cunoscut şi nu-mi plac discuţiile triste. Eu
ştiu ce înseamnă să fie deportat cineva care-ţi este drag! Dar aş vrea să te întreb un lucru: e bine să ai un fecior ca el?
— Da, e bine! – răspunse mama.
— Şi înspăimântător, nu-i aşa? Mama răspunse, zâmbind liniştită:
