Vroia să împrăştie cât mai degrabă cuvântarea lui Pavel, să
inunde tot pămtntul şi, de aceea, se uita la doctor cu o privire aproape rugătoare, care aştepta un răspuns.
— Dracu' ştie dacă e bine să faci asta chiar acum! – zise el, scoţându-şi ceasul.
— E unsprezece şi patruzeci şi trei; trenul pleacă la două şi cinci; pune la socoteală şi drumul. Ai să fii acolo la cinci şi cincisprezece. Ai să ajungi pe seară, însă nu destul de târziu, ca să fie întuneric. Dar nu-i asta principalul…
— Nu-i asta! – repetă gazda, încruntând sprân-i,cenele.
— Atunci, ce? – întrebă mama, apropiindu-se de 2).
— Principalul e ca lucrul să fie bine făcut…
Liudmila o privi ţintă şi, frecându-şi fruntea, zise:
— E primejdios pentru dumneata…
— De ce să fie primejdios? – stărui cu înfrigurare mama.
— Uite de ce, – spuse doctorul cu grabă, vorbind cu glas întretăiat.
— Dumneata ai dispărut de acasă cu un ceas înainte de arestarea lui Nikolai. Acum te duci la fabrică, unde toată
lumea te crede mătuşa învăţătoarei. După vizita dumitale apar în fabrică foi-le. Toate acestea ţi se vor strânge în jurul gâtului ca un lat.
— N-are să mă vadă nimeni pe acolo! – încerca să-i convingă
mama din ce în ce mai înfierbântată.
— Iar dacă rn-or aresta la întoarcere şi m-or întreba…
Oprindu-se o clipă, urmă cu înflăcărare:
— Ştiu eu ce să le spun!
— De acolo mă duc de-a dreptul în cartierul muncitoresc, la un cunoscut, unu' Sizov, şi am să le spun aşa: de la judecată
am venit drept la el, m-a mânat vra să zică necazul. Acelaşi necaz îl are şi el, că l-au osândit pe nepotu-său; iar el o să
spună la fel. Nu-i bine?
Dându-şi seama că până la urmă doctorul şi Liudmiia au să
cedeze în faţa dorinţei ei aprige, mama vorbea cu o stăruinţă
tot mai mare, căutând să-i înduplece; iar ei se învoiră.
— Daoă-i aşa, du-te, – încuviinţă doctorul nu tocmai, convins.
Liudmila tăcea, plimbându-se îiigânaurată prin odaie.
Acum, faţa îi era trasă şi întunecată, muşchii gâtului îi erau vădit încordaţi, ca şi când i s-ar fi îngreunat deodată capul şi i s-ar fi lăsat, fără vrerea ei, în piept. Mama observă acest lucru.
— Pe mine, toţi vreţi să mă feriţi de primejdie! – spuse ea zâmbind.
— Dar pe voi nu vă feriţi deloc…
— Nu-i adevărat! – răspunse doctorul.
— Ne păzim şi noi, suntem datori să ne păzim! Şi-i certăm grozav pe cei care-şi irosesc degeaba forţele. Aşa, să ştii! Şi acum uite ce-i: foile ai să le primeşti la Sară-.
ti dădu toate lămuririle, după care o privi drept în faţă şi-i spuse:
— Ei, îţi urez izbândă!
Apoi plecă, parcă tot nemulţumit de ceva. Când uşa se închise în urma lui, Liudmila veni lângă mama, râzând fără
glas:
— Eu te înţeleg…
Luând-o de braţ, se plimbau amândouă încet, prin odaie:
— Am şi eu un fiu. Are treisprezece ani; e la tată-său.
Bărbatti-ineu e substitut de procuror. Copilul e la dânsul. Mă
gândesc adesea: ce va ieşi din el?
