Toate pentru toţi, toţi pentru toate! Aşa vă înţeleg eu pe voi.
Voi sunteţi cu adevărat tovarăşi, sân-teţi fraţi, sunteţi copiii aceleiaşi mame – dreptatea!
Înecată de valul însufleţirii sale, ea se opri din nor, răsuflă
adânc şi, desfăcându-şi larg mâinile ca pentru o îmbrăţişare, grăi:
— Când rostesc în gând cuvântul „tovarăş”, inima mea îi aude cum vin!
Dobândise ce vroia: chipul Liudmilei se învăpăie uimit, buzele-i tremurară şi lacrimi mari, limpezi, i se rostogoliră din ochi.
Mama o strânse cu putere la piept, râzând domol, cu un simţământ de blinda mândrie pentru biruinţa inimii ei.
Când îşi luară rămas bun, Liudmila o privi în ochi şi o întrebă încet:
— Ştii ce bine-i lângă dumneata?
XXIX.
Când ieşi în stradă, gerul uscat îi cuprinse strâns trupul, îi pătrunse în gâtlej, o înţepă în nări şi-i opri, o clipă, răsuflarea în piept. Alama rămase locului şi se uită în jur; nu prea departe, la colţul străzii, aştepta un birjar cu o căciulă
miţoasă în cap; mai încolo trecea un om zgribulit, iar înaintea lui alerga un soldat, în-pas săltăreţ, frecându-şi urechile.
„Pesemne că l-au trimis să cumpere ceva de la vreo prăvălie”, îşi spuse mama şi porni, ascultând cu plăcere scârţâitul voios al omătului proaspăt sub picioare. Când ajunse la gară era devreme: trenul ei nu fusese încă tras la peron, dar sala de aşteptare de clasa a treia, murdară şi înnegrită de fum, era plină de lume: frigul minase acolo mulţi muncitori de la calea ferată, câţiva birjari şi o grămadă de oameni trenţuiţi şi fără căpătâi, care veniseră de asemenea să
se încălzească. In mulţime erau şi călători: câţiva ţărani, un negustor burduhos într-o blană de raton, un preot cu fie-sa, care avea obrazul ciupit de vărsat, câţiva soldaţi şi mai mulţi târgoveţi gălăgioşi. Oamenii fumau şi stăteau de-vorbă,” bând ceai şi votcă. Lângă bufet, cineva râdea în hohote; deasupra capetelor pluteau valuri de fum. Uşa scârţâia prelung de câte ori se deschidea, iar când cineva, ca s-o închidă, o trântea cu putere, geamurile se cutremurau şi zbârnâiau. Un miros puternic de tutun şi de peşte sărat îţi năpădea în nări.
Mama se aşeză lângă uşa de intrare, de unde putea li uşor zărită, şi aşteptă. De câte ori se deschidea uşa, năvălea asupra ei un val plăcut de aer rece, pe care îl trăgea cu nesaţ
în piept. Necontenit soseau alţi călători cu bagajele în mină; îmbrăcaţi gros, ei se'âmpiedicau greoi în uşă, suduiau şi, după ce răzbăteau înlă-untru, îşi lepădau bagajele pe podea sau pe bancă, scuturau chiciura de pe gulerele paltoanelor, de pe mâneci, de pe barbă şi mustăţi şi îşi dregeau glasurile.
Un tânăr cu un geamantan galben în mână aruncă o privire grăbită în jur şi veni de-a dreptul la mama.
— La Moscova? – întrebă el încet.
— Da. La Tania.
— Poftim!
Puse geamantanul lângă dânsa, pe bancă, scoase repede o ţigară, o aprinse şi, ridicând căciula ca s-o salute, ieşi tăcut pe cealaltă uşă. Marna dezmierdă cu palma pielea rece a geamantanului, se rezemă cu cotul de el şi, mulţumită,
cercetă cu privirea pe cei din sală. După un timp se ridică să
se mute pe o altă bancă, mai aproape de uşa care dădea către peron. Purta cu uşurinţă geamantanul, care nu era prea mare şi nici prea greu, şi mergea cu capul sus, uitându-se la cei care treceau prin faţa ei.
Un tânăr, îmbrăcat într-un palton scurt, cu gulerul ridicat, se lovi de dânsa şi se trase de o parte, fără să scoată o vorbă, ducând în acelaşi timp mâna la cap. Marnei i se păru că-l cunoaşte şi întoarse capul; din-dărătul gulerului ridicat tânărul o privea cu un ochi spălăcit. Ochiul acela pătrunzător o săgeta, mâna în care ţinea geamantanul îi tresări şi povara i se păru deodată foarte grea.
,Unde l-am mai văzut?” se întrebă dânsa, vrând a zăgăzui cu acest gând o senzaţie neplăcută şi nedesluşită ce-i năvălea în piept, cercând să împiedice închegarea unui simţământ care începuse încet, dar cu putere, să-i-îngheţe inima. Dar senzaţia aceasta creştea şi i se urca în gâtlej, umplându-i gura cu o amăreală uscată, în timp ce o îmboldea o hestăpânită dorinţă să se întoarcă şi să se uite încă o dată la tânărul acela. Se întoarse; omul stătea în acelaşi loc, cumpănindu-se uşor de pe un picior pe celălalt; părea că ar vrea să facă un anume lucru, dar nu era încă hotărât. îşi ţinea mina dreaptă vârâtă între nasturii paltonului, iar pe cea stângă în buzunar, din care pricină umărul drept părea mai înalt decât cel stâng.
Mama se apropie agale de o bancă şi se aşeză încet, cu multă băgare de seamă, de parcă i-ar fi fost frică să nu se rupă ceva într-însa. Memoria, trezită de presimţirea crâncenă
a unei nenorociri, i-I înfăţişa pe omul acela în două rânduri: o dată, pe câmpul din marginea oraşului după evadarea lui Râbin, a doua oară – la tribunal, în ziua judecăţii. La această
a doua întâlnire, îl văzuse stând de vorbă cu poliţistul, pe care dânsa îl îndreptase greşit, arătându-i altă direcţie decât aceea în care fugise Râbin. Era limpede: poliţia o cunoştea şi o urmărea „M-au prins?” se întrebă mama. Şi, în aceeaşi clipă, îşi răspunse cu înfiorare: „Poate că nu încă!”
Pentru ca îndată, cu un efort de voinţă, să-şi spună cu asprime: f,M-au prins!”
Se uita în jur, dar nu vedea nimic, iar gândurile îi scăpărau şi i se stingeau în creier, unele după altele, ca nişte scântei.,Să las geamantanul aici şi să plec?” Dar îndată ţâşni altă scânteie, sclipind mai puternic: „Să lepăd cuvântul fiului meu în mâinile lor…?”
Strânse geamantanul lingă dânsa: „Dar să-! iau oare şi să
plec?… Să fug…”
I se părea că gândurile acestea nu erau ale ei, că cineva din afară i le înfigea cu sila în cap. O ardeau, le simţea în creier ca nişte înţepături fierbinţi şi dureroase, îi şfichiuiau inima cu bice de foc şi, odată cu durerea, îi pricinuiau o grea obidă, alungând-o, înde-părtând-o de ea însăşi, de Pavel şi de tot ce prinsese rădăcini în inima ei. Era ca o putere vrăjmaşă care o strângea şi o strivea, o apăsa pe umeri şi pe piept ca o povară, o umilea şi o cufunda într-o frică de moarte; vinele de pe tâmple îi zvâcneau cumplit, iar la rădăcina părului simţi o fierbinţeală.
Atunci, printr-o încordare hotărâtă a inimii, care-i zgudui parcă întreaga fiinţă, stinse deodată toate aceste viclene, mărunte şi nevolnice scânteieri, spunân-du-şi singură:,Să-ţi fie ruşine!”
Şi, deodată, se simţi mai uşurată, îşi redebândi tăria şi puterile, şi adaose: „Să nu-ţi faci feciorul de râs! Niciunul din ei nu se teme!”
Ochii ei îiitâlniră o privire mâhnită şi sfioasă. Pe urmă i se ivi în minte chipul lui Râbin. Cele câteva clipe de şovăire îi întăriseră parcă în suflet toate simţirile. Inima-i bătu mai liniştită.
„Ce are să se întâmple acum?”, se întrebă, urmărind cu luare aminte ceea ce se petrecea în sală.
Copoiul chemase un paznic şi-i spunea ceva în şoaptă, arătând cu coada ochiului spre dânsa. Paznicul îl cercetă din ochi şi se trase înapoi. Alt paznic se apropie, ciuli urechea şi încruntă din sprâncene. Era un bătrân spătos, cărunt, cu
barbă. Făcu un semn din cap agentului şi se îndreptă către banca pe care şedea mama; copoiul ieşi în grabă.
Bătrânul păşea agale, iscodind cu o privire mâniată chipul mamei. Dânsa se trase către colţul băncii.
