lll.
Apoi cobori vocea şi, făcând cu ochiul, adaose:
— Ai nimerit în plin… Merge bine, măicuţă, mente grozav de bine!
Mama dădu din cap cu prietenie. Era bucuroasă că flăcăul acesta, care trecea drept cel mai mare poznaş din cartier, n-o mai tutuia când îi vorbea în taină; îi plăcea să privească
frământarea şi însufleţirea care cuprinsese toată fabrica şi îşi spunea în sinea ei: „Când te gândeşti că, dacă n-aş fi fost eu…” Trei muncitori se opriră aproape de dânsa şi unul dintre ei se căina înăbuşit, cu obidă:
— Nu mi-a căzut în mână nimic…
— Dac-am putea s-ascultăm, când le-o citi careva! Nu ştiu carte, dar pare-mi-se că i-a atins unde trebuie!… – zise celălalt.
Uitându-se când într-o parte, când într-alta, cel de al treilea îşi dădu cu părerea:
— Haidem la cazane…
— Ii râcâie, – şopti Gusev, făcând cu ochiul. Nilovna se întoarse acasă voioasă.
— Năduful cel mare pe oameni e că nu ştiu să citească! – îi istorisi ea lui Andrei. • – Eu, când eram tânără, ştiam să
descurc slovele, dar pe urmă am uitat…
— Apucă-te şi învaţă din nou! – o îmbie hoholul.
— La anii mei? Să aibă lumea de ce râde?… Dar Andrei luă o carte din raft şi, arătând cu vârlul cuţitului o literă de pe copertă, o întrebă:
— Ce slovă e asta?
— Rî! – răspunse ea râzând.
— Dar asta?
— A!
O încercă un simţământ de stânjenire şi umilinţă. ' se părea că a surprins în ochii lui Andrei un surâs ascuns şi se ferea de pr;i”'-ea lui. Glasul hoholului era însă blajin şi liniştit, iar faţa serioasă.
— Andriuşa, nu cumva ţi-ai pus în gând cu adevărat să te apuci să mă înveţi buchile? – întrebă ea, zân^bând fără să
vrea
— Şi de ce nu? – răspunse el.
— De vreme ce ai ştiut odată să citeşti, acum îţi va fi uşor să-ţi aduci aminte. Vorba ceea: „Nu vine minunea – nu piere lumea, iar de vine – cu atât mai bine!”
— Dar se mai poate şi altfel: „La icoane de te zgâieşti, nu înseamnă că te şi sfinţeşti!”
— Da, – se învoi Andrei.
— Zicători sunt multe. De pildă: „Cine ştie mai puţine doarme rnai bine!” Poţi să zici că nu-i adevărat? In toate zicalele astea, pântecul gândeşte. El împleteşte din ele hăţuri pentru suflet, ca să-l stăpânească mai vârtos. Dar asta ce literă e?
— Lî! • – o recunoscu mama.
— Aşa-i! Vezi ce căscată e? Dar asta? Încordându-şi văzul, încruntându-şi de caznă sprâncenele, mama se trudea să-şi amintească literele uitate şi, cuprinsă treptat de aceste strădanii, uită cu desă-vârsire de toate celelalte griji. Curând au prins să-i ostenească ochii. Lacrimile de oboseală se iviră
cele dinţii; după o vreme se porniră şi cele de amărăciune.
— învăţ buchile! • – izbucni ea în plâns.
— Am împlinit patruzeci de ani şi de-abia încep să învăţ să
citesc…
— Nu plânge! – spuse hoholul cu glas domol, plin de duioşie.
— Nu puteai să trăieşti decât aşa cum ai trăit şi, totuşi, îţi dai seama că n-ai trăit cum trebuia. Sunt însă mii de oameni care ar putea să trăiască mai bine ca dumneata şi care trăiesc ca nişte vite, ba încă se mai şi laudă: „Ducem o viaţă
frumoasă!” Dar cum e viaţa lor? Fiecare din ei munceşte astăzi şi mănâncă, mâine iarăşi munceşte şi mănâncă, şi tot aşa, an de an, toată viaţa munceşte şi mănâncă. Intre timp mai aduce pe lume şi copii care, la început, îl bucură, dar când încep a creşte şi a cere mai multă mâncare. începe şi omul să se zborşească şi să ţipe: „Dar creşteţi naibii mai degrabă, mâncăilor, creşteţi şi apuca-ţi-vă şi voi de muncă!”
Ar vrea să facă din copii nişte vite de jug, dar aceştia, când încep să muncească, vor
I să-şi umple şi ei burţile şi, la rându-le, duc mai departe povara vieţii ca…
Numai cei care sfarmă lanţurile şi descătuşează cugetul omenesc sunt adevăraţi oameni. Şi uite că acum ai început şi dumneata să sfărâmi lanţurile, pe cât te ajută puterile.
— Eu? – oftă ea.
— Dar ce putere am eu?
