Când intră Andrei cu samovarul, Vesovşcikov stătea în fata oglinzii.

— Demult nu m-am văzut. într-o oglindă!… – zise el.

Si, cu un zâmbet de batjocură, adause, clătinând din cap:

— Ce mutră păcătoasă!

— Şi ce-ţi pasa? – întrebă Andrei, privindu-l cu oarecare curiozitate.

— Păi, iacă, Saşenka spune că fata omului este oglinda sufletului! – îngână tărăgănat Nikolai.

— Dar nu-i adevărat! – strigă Andrei.

— Fa are nasul ca un cârlig, pomeţii ca nişte foarfece şi, cu toate astea, sufietul ei e ca o stea.

Vesovşcikov se uită la el, zâmbind. Se aşezară la ceai.

Vesovşcikov luă un cartof mare, presără pe o felie de pâine sare din belşug şi începu să mestece din fălci agale şi liniştit, ca un bivol.

— Dar pe aici cum merg treburile? – întrebă el cu gura plină.

Când Andrei ii povesti cu însufleţire cum s-a înteţit propaganda în fabrică, el se posomori iarăşi şi spuse cu glas adânc;

— Toate astea se tărăgănesc prea mult! Treaba merge încet!

Ar trebui să meargă mai repede…

Mama ridică ochii către el şi în inima ei se strecură iarăşi o pornire duşmănoasă faţă de omul acesta.

— Viaţa nu-i telegar; n-o poţi îmboldi cu biciul! – zise Andrei.

Vesovşcikov dădu din cap cu îndărătnicie:

— Se tărăgănesc prea mult! Nu mai am răbdare! Spune-mi ce să fac!

Şi, desfăcându-şi braţele în lături, aşteptă tăcut răspunsul, cu privirea ţintită în obrazul hoholului.

— Trebuie să învăţăm şi noi şi să-i învăţăm şi pe ceilalţi –

asta trebuie să facem! – zise Andrei, lăsând capul în jos.

Vesovşcikov întrebă:

— Şi când o să ne batem?

— Până atunci, o să mai mâncăm noi bătaie şi nu o singură

dată! Asta o ştiu prea bine! – răspunse hoholul, zâmbind cu tâle.

— Nu ştiu când are să sune ceasul luptei; cred însă că, mai întâi, trebuie să ne. înarmăm capul şj, după aceea, mina…

Nikolai începu iar să mănânce. Privindu-l pe sub sprâncene, mama îi cerceta, fără ca el să bage de seamă, faţa mare şi lată, nădăjduind să descopere în ea măcar ceva care ar putea s-o împace cu figura lui otova, boccie.

Şi, de fiecare dată când îi întâlnea ochii mici, cu privirea lor împungătoare, ea începea să mişte stânje-nită din sprâncene.

Cât despre Andrei, se vedea bine că era tulburat: acu' se pornea pe vorbă şi pe râs, <icu' contenea şi începea sa fluiere.

Mama credea că-i înţelege această tulburare. Nikolai tăcea, iar când Andrei îl întreba câte ceva, răspundea scurt şi fără

chef.

Odăiţa aceea se strâmtase parcă deodată şi devenise neîncăpătoare pentru cei doi locatari ai ei, încât aceştia aruncau pe rând, când mama, când Andrei, câte o privire fugară către musafirul lor.

În sfârşit, el se ridică şi zise:

— Aş vrea să mă culc. Am stat şi am tot stat la închisoare, apoi deodată mi-au dat drumul şi am pornit, am umblat…

pân” am ostenit. '

Când Nikolai trecu în bucătărie, şi, după ce se mai foi o bucată de vreme, se potoli deodată, de parca ar fi murit, mama, cu urechea la pândă în liniştea adâncă, îi spuse în şoapta lui Andrei:

— II frământa gânduri groaznice…

— Da, e tare zbuciumat, – încuviinţă Andrei, clâ-tinând din cap, – dar o să-i treacă. Ii cunosc meteahna, că am trecut şi eu prin ea. Când focul din inima omului nu răbufneşte în vâlvătaie, ci arde înfundat, face zgură multă. Hai, nană, d.u-te de te culcă! Eu am să mai citesc.

Mama se trase în ungherul în care, în dosul unui polog de stambă, se afla un pat şi, mult timp după aceea. Andrei, stând la masă, auzi freamătul cald ai suspinelor şi rugilor ei şoptite.

Răsfoind cu graba cartea, el îşi freca fruntea, frământat, îşi răsucea mustaţa cu degetele-i lungi,” târşâia picioarele pe podea. Pendula ceasornicului ţăcănea, iar afară gemea vântul.

Şi din nou se auzi glasul domol al mamei:

— Of, doamne! Câtă omenire e-n lumea asta, şi fiecare geme-n felul lui. Or fi oare şi oameni care se bucură?

— Sunt şi din ăştia, sunt! Şi, în curând, vor îi mulţi, mulţi de tot! – răspunse Andrei.

XXI.

Viaţa îşi urma cursul cu repeziciune, zilele treceau pestriţe, variate şi nu semănau una cu alta. Fiecare zi aducea câte ceva nou, dar mama nu se mai tulbura defel din pricina asta.

Seara, veneau tot mai des oameni pe care ea nu-i cunoştea; se vedea după faţă ca erau copleşiţi de gânduri; discutau în şoaptă cu Andrei şi plecau noaptea târziu, cu gulerul ridicat şi cu căciula îndesată până peste ochi, mistuindu-se tainic în beznă, fără să li se audă pasul. în fiecare din ei se simţea o emoţie năvalnică, dar stăpânită; ai fi zis că toţi erau gata să

izbucnească în cântece şi veselie, dar n-aveau timp pentru asta, fiind mereu zoriţi. Unii erau gravi şi ironici, alţii – plini de voioşie, împrăştiind tinereţe în jurul lor, iar alţii –

îngânduraţi şi liniştiţi; în ochii mamei, însă, toţi erau deopotrivă de hotărâţi şi dârzi şi, cu toate că fiecare îşi avea chipul lui deosebit, ei i se părea că loate feţele se contopeau în una singură: slabă, calmă şi hotărâtă, o faţă senina, cu ochi adumbriţi, din adâncul cărora se revărsa lumina unei priviri severe, dar mângâioase, ca aceea a lui Isus în drum spre Emaus.

Mama îi număra pe loţi în gina, adunându-i roată în jurul lui Pavel, iar el, în acea mulţime împânzită, stătea neobservat de duşmani şi ferit de privirile lor. într-o zi veni din oraş un drac de fată ageră loc, cu părul cârlionţat, aducând un pachet pentru Andrei. La plecare, codana îi spuse Vlasovei, aruncându-i o privire veselă, scânteietoare:

— La revedere, tovarăşa!