— Perfect adevărat! – zise militarul.
— E o adevărată neruşinare! Trebuie să se ridice o dată un glas hotărât, care să strige: „Zât!” Asta ne trebuie. Un glas hotărât…
Acum luau parte toţi la discuţia care se mai însufleţise.
Fiecare se grăbea să-şi dea cu părerea despre viaţă, dar toţi vorbeau cu jumătate gură şi mama simţea în vorba lor ceva străin de sufletul ei. Acasă la dânsa se vorbea altfel, mai firesc, mai tare şi mai pe înţeles.
Un paznic burduhănos, cu o barbă roşcovană, pătrată, îi strigă numele, o măsură cu privirea din cap până-n picioare şi, şchiopătând uşor, porni înainte, spunându-i:
— Vino după mine…!
Păşind în urma lui, mama ar fi vrut să-l împingă din spate, ca să meargă mai repede. II găsi pe Pavel într-o cămăruţă
strimtă. Zâmbea, cu mina întinsă'. Mama i-o prinse în mâinile ei, începu a râde, clipind mărunt din ochi şi, negăsind altceva să-i spună, murmură încet:
— Bună ziua… Bună ziua…
— Linişteşte-te, mamă, linişteşte-te! – îi spuse Pavel, strângându-i mina.
— N-am nimic!
— Mamă, de! – zise paznicul, slobozind un oftat.
— Dar ar fi mai bine să staţi mai departe unul de altul, ca să
ţie o distanţă…
Şi căscă zgomotos. Pavel o întrebă de sănătate, de casă…
Mama se aştepta la alte întrebări, nu ştia nici ea la ce anume şi le căuta zadarnic în ochii băiatului. Ca totdeauna, el era liniştit; numai faţa îi era mai palidă.şi ochii parcă mai mari.
— Saşa îţi trimite salutări! – spuse ea.
Un tremur uşor trecu ca o înfiorare peste pleoapele lui Pavel, iar faţa i se destinse, luminată de un zâm-bet cald.
Mama simţi o împunsătură de durere în inimă.
— Cât o să te mai ţină oare? – întrebă ea cu ciudă şi mâhnire în glas.
— De ce te-au închis? Că, doar, foile acelea au apărut iarăşi…
Ochii lui Pavel străluciră de bucurie.
— Iarăşi? – întrebă el cu grabă.
— Nu-i îngăduit să vorbiţi despre aşa ceva! – spuse domol paznicul.
— N-aveţi voie să vorbiţi decât despre treburi de familie…
— Da' ce, asta nu-i o treabă de familie? – se împotrivi mama.
— Asta n-am de unde să ştiu. Dar e oprit, – stărui nepăsător paznicul.
— Vorbeşte, mamă, despre ale noastre! – îi spuse Pavel.
— Ce mai faci?
Mama, îmboldită deodată de o puternică şj tinerească
însufleţire, răspunse, ca şi când ar fi înfruntat pe cineva:
— Iacă, duc şi eu la fabrică toate cele… Se opri o clipă, apoi urmă zâmbind:
— Ciorbă de varză, păsat, tot ce pregăteşte Măria de mâncare şi alte bucate…
Pavel înţelese. Şi, în străduinţa de a-şi stăpâni râsul, faţa prinse a-i tremura: îşi trecu degetele prin păr, răvăşindu-l, şi-i spuse blând, cu o duioşie pe care mama nu i-o mai auzise niciodată în glas: i
— Bine că ai de lucru şi nu te plictiseşti!
— Când au apărut iar îoile acelea, au început să mă caute şi pe mine la. poartă! – spuse ea, cu oarecare lăudăroşenie.
— Iar aţi început cu d-alde astea! – se amestecă în vorbă
paznicul, cu nemulţumire.
— V-am spus doar că nu se poate! Omul a fost închis ca să
nu afle nimic din afară, iar tu îi dai înainte cu ale tale!
Trebuie să înţelegi ce se poate şi ce nu se poate!
— Hai, lasă, mamă! – spuse Pavel.
— Matvei Ivanovici e un om cumsecade, nu trebuie să-l supărăm. Ne înţelegem foarte bine cu el. Astăzi el se află cu
totul întâmplător aici; de obicei, la vizite, stă de faţă ajutorul de comandant.
— Vizita s-a sfârşit! – le dădu de ştire paznicul, uitându-se la ceas.
— Ei, îţi mulţumesc, mamă! – zise Pavel. – îţi mulţumesc, măicuţă dragă! Să nu fii îngrijorată! O să-mi dea drumul curând…
O îmbrăţişa strâns şi o sărută, iar ea, înduioşată şi fericită, izbucni în plâns.
— Ej hai, despărţiţi-vă odată! – spuse paznicul, iar după
aceea, în timp ce o ducea către ieşire, adaose: • – Nu mai plânge, o să-i dea drumul! îi eliberează pe toţi… Sunt atâţia, că nu mai încap…
Acasă, tr.ama îi povesti lui Andrei, cu un zâmbet larg pe faţă
