— Şi au să te bage la închisoare!
lărerea asta! dânctncre-u să te în-
— Ei şi? Slavă domnului, măcar la atâta să fiu şi eu bună! –
spuse dânsa oftând.
— Cine mai are nevoie de mine? Nimeni. De chinuit n-au să
mă chinuiască, pe cât se spune…
— Hm! – făcu Egor, privind-o cu luare-aminte.
— N-au să te chinuiască. Dar omul care face o treabă
trebuie să -se păzească…
— De la alde voi nu prea are omul ce să înveţe în privinţa asta! – răspunse mama zâmbind.
O vreme Egor se plimbă tăcut prin odaie, apoi se opri în faţa mamei şi spuse:
— Ţi-e greu, vecino dragă! Simt că ţi-e tare greu!
— La toţi ne e greu! – răspunse ea, dând din mână a lehamite.
— Le-or fi mai uşor, poate, celor care înţeleg… Dar şi eu am început să înţeleg câte ceva din ceea ce vor oamenii de ispravă…
— Ei, dacă înţelegi, măicuţă, înseamnă că le eşti de folos la toţi, – grăi Egor cu glas adânc.
Ea se uită la el zâmbind, fără a mai spune nici o vorbă.
Către amiază, liniştită şi gravă, îşi căptuşi pieptul cu broşuri, şi izbuti atât de bine, încât Egor plescăi din limbă în semn de mulţumire şi spuse:
— Sehr gut! cum ar zice un neamţ de treabă, după ce ar bea o vadră de bere. Tipăriturile astea, măicuţă, nu ţi-au schimbat defel înfăţişarea: eşti aceeaşi femeie blajină, vârstnică, plină şi înaltă. Zeii cei fără de număr să-ţi blagoslovească aceste ale clumitale începuturi…!
După o jumătate de ceas, încovoiată sub greutatea poverii sale, mama aştepta liniştită şi plină de încredere la poarta fabricii. Doi paznici, întărâtaţi de zeflemelele muncitorilor, cercetau cu brutalitate pe toţi cei care intrau în curte, luându-se ia harţă cu dânşii. Mai la o parte stătea un poliţist şi, alături de el, un omuleţ cu picioare subţiri, cu faţa roşie şi ochii ageri. Trecându-şi cobiliţa de pe un umăr pe iui altul, mama îl urmărea cu coada ochiului; simţise că e un spion.
Un flăcău înalt, cu moţul tras pe frunte, cu căciula dată pe ceafă, striga către paznicii care-l percheziţionau:
— Căutaţi-mă în cap, diavolilor, nu în buzunare! Unul din paznici îi răspunse:
— Păi, în cap, doar păduchi o să găsim, că altceva n-ai…
— Chiar de-atâta sunteţi buni: să prindeţi păduchi, nu ghigorţi1, —- răspunse la tanc muncitorul.
Cercetându-l cu o privire iute, din cap pân-ă-n picioare, spionul trânti un scuipat înlături.
— Mie aţi putea să-mi daţi drumul mai degrabă! – se rugă
mama.
— Vedeţi doar că duc atâta povară de mi se frâng şalele!
— Hai, treci, treci! – se răsti ţâfnos unul din paznici. —• Mai faci şi gură…
Ajungând la locul ei, mama puse oalele jos şi, şter-gându-şi sudoarea de pe obraz, se uită în juru-j.
Doi lăcătuşi, fraţii Gusev, se apropiară numaidecât de ea şi cel mai mare, Vasili, încruntând din sprincene, o întrebă cu glas tare:
— Brânzoaice ai?
— Aduc mâine! – răspunse dânsa.
Era parola cuvenită. Chipurile celor doi fraţi se luminară.
Ivan nu mai putu să se stăpânească şi exclamă:
— E-eh, mamă, inimă de aur…
Vasili se lăsă pe vine, uitându-se în oale şi, în aceeaşi clipă, un pachet cu manifeste îi şi lunecă în sân.
— Ivan, azi nu mai mergem acasă, mâncăm aici! spuse el tare, vârând în turetci teancurile de broşuri.
1 în ruseşte, păduchi (vşi.) rimează cu ghigorfi (erşi); tâlcul glumei este: păduchele se mişcă încet, nu-i mare scofală, să-l prinzi; prinde, dacă poţi ghigorţul! (N. rea. rom.)
— Trebuie s-o încurajăm şi pe negustorita asta nouă…
— Trebuie! – se învoi Ivan, pufnind în râs. Mama, cu ochii în patru, striga, întorcând capul în toate părţile:
