— Fată de moşier. Taică-său, după cât am înţeles de la dânsa, e un mare ticălos. Dar dumneata, măicuţă, ştii că
amândoi au de gând să se căsnicească?
— Care amândoi?
— Ea şi cu Pavel… Numai că nu pot prinde o clipă de răgaz.
Când e el liber, ea e închisă; şi când îi dă drumul ei, îl închid pe el!
— Nu ştiam! – răspunse într-un târziu mama.
— Paşa nu vorbeşte niciodată despre ale lui…
Acum îi era şi mai tare milă de fată şi, uitându-se, fără să
vrea, cu oarecare ciudă la musafir, îi spuse;
— S-ar fi cuvenit, cred, s-o însoţeşti…!
— Nu se putea! – răspunse el liniştit.
— Am o mulţime de treburi aici: trebuie s-o iau din loc dis-de-dimineaţă şi am de umblat toată ziua… Pentru năduful meu, îndeletnicirea asta nu-i cea mai potrivită…
— Ce fată bună! – urmă marna şovăind, gândin-du-se la ceea ce-i spusese Egor. O durea că nu aflase vestea de la Pavel, ci de la un străin. îşi strânse tare buzele şi îşi încruntă
sprâncenele.
— Da, e o fată bună! – încuviinţă Egor dând din cap.
— Văd că nu mai poţi de mila ei. Nu iaci bine. Dacă ai să te apuci să ne căinezi pe toţi răzvrătiţii, are să ţi se secătuiască
degrabă inima. Adevărat, o ducem cam greu. Uite, de pildă, un tovarăş de-al meu s-a întors nu demult din deportare.
Când a ajuns pe la Nijni, nevasta şi copilul îl aşteptau la Smolensk; iar când a sosit şi el la Smolensk – pe ei îi şi băgaseră la închisoare, la Moscova. Şi-acum e rândul nevesti-şi să se ducă în Siberia. Am avut şi eu nevastă, o fiinţă
minunată, dar cinci ani de viaţă ca asta au băgat-o în monnint…
Egor deşertă dintr-o sorbitură paharul de ceai şi continuă a povesti. Socotea anii şi lunile petrecute în închisoare şi în deportare, îşi aducea aminte de felurite şi felurite năprasne, de schingiuirile din temniţe şi de foametea din Siberia. Mama se uita la el, îl asculta şi se minuna cât de simplu şi de liniştit vorbea despre viaţa aceasta a lor, plină de suferinţa, prigoană
şi batjocură…
— Ei, dar ia să mai vorbim şi despre treburile noastre!
Glasul i se schimbă deodată, iar faţa i se înăspri, îi ceru să
spună cum avea de gând să strecoare broşurile în fabrică şi mama rămase surprinsă, văzând câte lucruri ştia el în privinţa aceasta.
După ce isprăviră, se întoarseră iarăşi la satul copilăriei lor.
El glumea mereu, în timp ce ea rata-cea îngândurată „printre amintirile trecutului şi acest trecut lua acum înfăţişarea ciudată a unei mlaştini, presărată cu movilite pe care creşteau plopi firavi, tremurând necontenit ca într-o înfiorare de teamă, brazi piperniciţi şi rare pilcuri de mesteceni, rătăciţi parcă, printre movilite. Mestecenii creşteau anevoie în mâlul acela putred, moale, lunecos şi, după vreo cinci ani de luptă
dârză, cădeau şi putrezeau şi ei. Mama revedea această
privelişte şi un simţământ de nesfârşită milă, pentru ce anume nu ştia nici ea, îi strângea inima. înaintea ochilor săi stăruia, neclintită, imaginea fetei cu chipul aprig, dârz. O
vedea mergând prin lapoviţă, singură, frântă de osteneală. Iar fecioru-său zăcea în puşcărie. Poate că la ceasui acesta nu doarme nici el, poate că se gândeşte… Dar nu se gândeşte la dânsa, la mama lui, ci la altă fiinţă care-i este mai aproape decât mama. Şi pâlcuri-pâlcuri, gândurile năvăleau, multe şi apăsătoare, în-cleştându-i ca într-o gheară inima îndurerată…
— Eşti obosită, mamă! Hai la culcare! – o îndemnă Egor zâmbind.
Mama îi spuse noapte bună şi, cu multă băgare de seamă, încetişor, cu un umăr împins puţin înainte, trecu în bucătărie, purtând în inima-i trudită un simţământ ascuţit de dureroasă amărăciune.
Dimineaţa, la ceai, Egor o întrebă:
— Dar dacă te înhaţă şi te întreabă de unde ai toate cărţile astea eretice, ce ai să spui?
— Nu e treaba voastră! – aşa a_rn sa le spun!
— râs'punse ea.
— Mă tem că n-au să fie deloc d
— zise Egor.
— Dimpotrivă, dânşii dinţaţi că taman asta e treaba lor!
trebe ceas de ceas, fără să te slâbeas
— Iar eu n-am să le spun nimic!
