Câteodată, Andrei o îmbia pe marna cu o sclipire de zâmbet în ochi:

— Mai citim olecuţă, nană? Ce zici, ai?

De fiecare dată, mama se împotrivea glumind, dar cu vădită

hotărâre; zâmbetul lui o stânjenea şi, cu o umbră de ciudă în suflet, ea îşi spunea: „Dacă îţi vine a râde, de ce mă mai îndemni?”

Şi începu să-l întrebe tot mai des despre cutare sau cutare cuvânt, pe care nu-l înţelegea. Când îl întreba, se uita totdeauna în altă parte şi avea un glas nepăsător. El îşi dete seama că mama învăţa singură, pe ascuns, şi, înţelegând sfiala ei, n-o mai îmbie să citească împreună. Nu mult după

aceea, într-o zi, mama îi spuse:

— Mi-au cam slăbit ochii, Andriuşa. îMi-ar trebui nişte ochelari.

— Bine zici! – o aprobă el.

— Uite, duminică o să mergem împreună în oraş să te vadă

un doctor şi, apoi, o să luăm ochelari…

XIX.

Fusese de trei ori să ceară învoire ca să-l vadă pe Pavel, dar de fiecare dată generalul de jandarmi, un bătrânel cu părul cărunt, cu obrajii stacojii şi cu nasul mare, îi respinsese cu blândeţe cererea:

— Peste v-o săptămână, maică, mai devreme nu! Peste o săptămână mai vedem, dar acum – nu se poate…

Lra rotolei, bine hrănit şi semăna cu o prună răscoaptă, ruptă cam de multişor de pe creangă şi acoperită cu un strat de mucegai pufos. Tot timpul se scobea în dinţii mărunţi şi albi cu un beţişor galben, ascuţit; în ochii mici, verzui, avea un zâmbet blajin, iar glasul îi suna îndatoritor, prietenos.

— E cuviincios! – spunea ea îngândurată, vorbind cu hoholul.

— Zâmbeşte într-una…

— Bunînţeles! – zise hoholul.

— De la ei nimic nu poţi alege. Sunt drăguţi şi zâmbăreţi. Şi apoi li se spune: „Ia vedeţi d-ăla de colo; e un om deştept şi cinstit, dar pentru noi e primejdios, aşa că ar fi mai bine să-l spânzuraţi!” Iar ei au să-ţi zâmbească drăgălaş şi au să te spâuzure şi, pe urmă, au să zâmbească iar.

— Cel care a fost la noi cu percheziţia se dezvăluia îndată, –

zise mama, cântărindu-i în minte pe amân-doi.

— Vedeai numaidecât că e un câine…

— Ăştia nu mai sunt oameni, ci un fel de ciocane, bune să

năucească omul. Nişte unelte. Se slujesc de ei ca să ne fasoneze şi să ne potrivească după cum li-i placul, ca să le fim mai la îndemână. Şi toate uneltele astea au fost anume pregătite şi potrivite după mâna care ne stăpâneşte: fac tot ce li se porunceşte, fără să gândească, fără să se mai întrebe pentru ce?

În sfârşit, mama dobândi învoirea să-l vadă pe Pavel şi, în duminica ce urmă, ea aştepta cuminte pe un scaun, într-un colţ al cancelariei închisorii. Afară de dânsa, în încăperea strimtă şi murdară, cu tavanul jos, mai aşteptau încă vreo câţiva inşi; aceştia nu veneau pesemne întâia oară, căci se cunoşteau între ei; schim-bând alene câte o vorbă, legaseră o convorbire lâncedă şi lipicioasă ca o pânză de păianjen.

— Aţi auzit? – spunea o femeie grasă, cu faţa oli-lită, ţinând o geantă pe genunchi.

— Azi, la utrenie, conducătorul corului de la catedrală i-a rupt urechea unui băiat din cor…

Un bărbat în vârstă, îmbrăcat într-o tunică de militar în retragere, îşi drese glasul şi, tuşind cu mare larmă, zise:

— Coriştii sunt nişte puşlamale!

Un omuleţ mărunţel, cu picioarele scurte, cu braţele lungi, pleşuv şi cu falca de jos ieşită înainte, se în-vârtea prin

cancelarie. Fără a se opri din mers, el vorbea îngrijorat, cu glas hârâit:

— Viaţa se scumpeşte mereu, d-aia se înrăiesc şi oamenii.

Un funt de carne de vacă, de calitatea a doua, costă

paisprezece copeici, iar pâinea a ajuns iarăşi la două copeici juma'…

Când şi când intra câte un deţinut. Toţi purtau haine cenuşii, iar în picioare aveau papuci grei de toval. Când păşeau în încăperea aceea, destul de întunecoasă, clipeau mărunt din ochi. Unul din ei avea lanţuri la picioare.

Toate acestea se desfăşurau într-o linişte ciudată şi păreau atât de fireşti, încât îţi stârneau un simţământ de întărâtare.

Toţi se obişnuiseră şi parcă se împăca-seră cu starea în care se găseau; unii stăteau resemnaţi, alţii îi păzeau netulburaţi, iar alţii veneau obosiţi să-i viziteze pe cei întemniţaţi. Cu inima tremurând de nerăbdare, mama se uita nedumerită în jurul ei îa această viaţă de o apăsătoare simplitate.

Lângă dânsa şedea o bătrânică mărunţică la trup, cu faţa brăzdată de zbârcituri, dar cu ochi vioi. Ea îşi răsucea mereu gâtul subţirel, trăgând cu urechea la cele ce se vorbeau şi uitându-se la toţi cu o privire ciudat de provocatoare.

— Pe cine ai aici? – o întrebă încet Vlasova.

— Pe fecioru-meu, care e student, – răspunse bă-trânica^

iute şi cu glas tare.

— Dar dumneata?

— Şi eu tot aşa – pe fecioru-meu. E muncitor.

— Cum îl cheamă?

— Vlasov.

— N-am auzit de numele ăsta. E de mult închis?

— De şase săptămâni.

— Al meu stă de aproape zece luni! – spuse bă-trânica şi Vlasova simţi în glasul ei o învăluire ciudată, ca un fel de mândrie.

— Da, da! – îşi urmă vorba bătrânelul cel pleşuv.

— Ajunge omul să-şi piardă şi răbdarea… Toată lumea e necăjită, a început să ţipe, toate se scumpesc, iar oamenii se

ieftinesc în aceeaşi măsură. Glasuri de împăciuire nu se prea aud…