— Răsufli cam greu! – îi spuse mama, privind cu prietenie faţa lui deschisă.
— Asta, dintr-o anume pricină! – răspunse el, ridicând un deget în sus.
— Aşadar,.măicuţă, ne-ain înţeles! Noi îţi aducem mâine materialul şi iarăşi se va pune în mişcare joagărul care sfâşie şi destramă întunericul de veacuri. Trăiască cuvântul liber!
Trăiască inima de mamă! Deocamdată însă. cu bine!
— Cu bine! – îi spuse şi Samoilov, strângându-i zdravăn mâna.
— Uite, vezi, cu maică-mea n-a<j fi putut să vorbesc nici măcar un cuvânt despre toate astea!
— Lasă, c-au să înţeleagă toţi! – răspunse Vlasova în dorinţa ei să-i spună o vorbă care să-i meargă la inimă.
După plecarea lor, mama încuie uşa şi, îngenunchind în mijlocul odăii, începu să se roage,; afară se auzea răpăiala deasă a ploii. Se ruga fără cuvânt, gândindu-se numai cu toată puterea la oamenii pe care Pavel îi adusese în viaţa ei.
Parcă-i vedea aievea perindându-se în locul dintre dânsa şi icoane, toţi atât de simpli, neînchipuit de apropiaţi unii de alţii şi, totuşi, atât de singuratici.
A doua zi dis-de-dimineaţă, mama se duse la Măria Korsunova.
Precupeaţa, slinoasă şi guralivă ca totdeauna, o întâmpina compătimitoare.
— Ţi-e dor de el? – o întrebă ea bătând-o pe umăr cu mâna-i grăsană.
— Lasă! L-au luat, l-au dus, ei şi? Nu-i nici o nenorocire.
Acu' nu mai e ca înainte vreme, când închisorile erau făcute numai pentru hoţi; acu' au început să-i bage la închisoare şi pe cei care spun adevărul. Pavel o fi spus el, poate, şi ceva ce nu se cuvenea, dar a vorbit pentru toţi şi toată lumea a înţeles asta, n-ai nici o grijă! N-o mărturisesc toţi, dar toţi ştiu
cine-i bun şi cine-i. rău între ei! Am vrut să trec pe la tine, dar n-ani avut când. Precum vezi, tot aşa am rămas: gătesc, vâfld, dar se vede treaba că tot săracă mi-e scris să mor! Mă toacă
afurisiţii de ibovnici! Rod din mine ca gândacii din colac. De-abia apuci să strângi acolo zece rublişoare şi hop! răsare, te miri de unde, un eretic de ăsta şi ţi le suflă, de parcă nici n-au fost! Rău e să fii muiere! Cea mai urâtă slujbă de pe pa-mânt!
Să. trăieşti singura, ţi-e greu; iar în doi – belea curată!
— Am venit cu rugămintea să mă iei ca ajutoare, – zise Vlasova, curmându-i trăncăneala.
— Cum aşa? – întrebă Măria, şi, după ce o ascultă, se învoi, încuviinţând din cap.
— Da, s-a făcut! Iţi mai aduci aminte cum m-ai ascuns în câteva rânduri de bărbatu-meu? Acum, am să te ascund eu de nevoi… Pe tine, toţi sunt datori să te ajute, fiindcă fiu-tău suferă pentru o treabă care-i priveşte pe toţi. Bun băiat ai, toată lumea o recunoaşte, toţi până la unul, şi toţi îl căinează.
Iacă, să ştii de la mine, că numai bine n-o să iasă pentru şefi din toată daravela asta cu arestările. Să vezi numai ce se petrece la fabrică! Dacă ai auzi, draga mea, ce vorbesc oamenii! Ei, adicăte şefii, cred că dacă şi-au înfipt colţii în călcâiul omului, l-au şi do-borât! Când colo, iese altfel: loveşti zece şi se mânie câteva sute!
Sfatul celor două femei şi-a avut cuvenita urmare: a doua zi, la vremea prânzului, Vlasova s-a înfăţişat la fabrică purtând cele două oale de mân-care ale Măriei, iar precupeaţa s-a dus la piaţă, ca să-şi desfacă cealaltă marfă.
XV.
Muncitorii au luat aminte de îndată la vânză-toarea cea nouă. Oprindu-se în faţa ei, îi spuneau cu gras de încuviinţare:
— Eh, Nilovna, te-ai apucat de lucru?
Unii o mângâiau cu o vorbă bună, căutând s-o încredinţeze că Pavel va fi liberat în scurtă vreme; alţii îi răscoleau inima sângerată cu vorbele lor de alinare, iar alţii porneau să-i suduie cumplit pe director şi pe jandarmi, şi cuvintele lor
găseau un puternic răsunet în sufletul ei. Erau şi de cei care o priveau cu răutăcioasă bucurie, iar pontatorul lsai Gorbov îi mârâi printre dinţi;
— Eu, dac-aş fi guvernator, l-aş spânzura pe fiu-tău! Să nu mai împuieze capul oamenilor cu tot soiul de trăsnăi.
La auzuî acestei crunte ameninţări, un suflu de moarte îi îngheţă inirna, N-a răspuns nimic, ci şi-a trecut numai privirea pe chipul mic şi pistruiat a! lui lsai, apoi a lăsat ochii în jos, oftând, In fabrică era mare frământare; muncitorii se adunau cete-cete, discutând între ei cu glasuri co-borâte; meşterii alergau agitaţi peste tot locul; când şi când se auzeau înjurături şi râsete întărâtate.
Dus de doi poliţişti, Samoilov trecu pe lângă dânsa, cu o mină în buzunar, iar cu cealaltă netezindu-şi părul roşcat.
Un grup de vreo sută de muncitori se ţineau după ei, aruncând poliţiştilor cuvinte de batjocură şi ocară…
— Ai plecat la plimbare, Grişa? – strigă unul dintre dânşii.
— Nu vezi ce onoruri ni se dau? – îi sări altul în sprijin –
Umblăm cu garda după noi…
Şi-i trase o sudalmă ca aceea.
— Se vede treaba că nu mai e nici un chilipir să prinză hoţi!
– strigă întărâtat muncitorul cel înalt şi cu un ochi scurs.
— Au început să ridice oamenii cinstiţi.-
— Barem să-i fi ridicat noaptea! – adaose cineva din mulţime.
— Uită-te la ei, în toiul zilei, mai mare ruşinea, nemernicii!
