A fost ucis, de poliţie, şi el, chiar acolo, la Kerci, dar asta-i altă poveste. Vezi? El cunoştea adevărul şi l-a semănat din belşug printre oameni! Şi, uite, dumneata eşti dintre fiinţele care-au fost ucise, fără să fi avut nici o vină…

— Acum vorbesc, – îşi urmă mama firul gândului, – vorbesc, mă ascult singură şi nu-mi vine a crede. O viaţă întreagă nu m-am gândit decât la un singur lucru: cum să trec fiecare zi, ocolind-o pe de lături, ferindu-mă de toţi, să nu mă bage nimeni de seamă, să nu se agate nimeni de mine. Iar acum, mă gândesc la toată lumea, poate că nici nu pricep cum trebuie ceea ce faceţi voi, dar toţi îmi sunteţi aproape, mi-e milă de toţi şi aş vrea să aveţi cu toţii parte de cât mai mult bine. Iar dumneata, Andriuşa, îndeosebi…!

El se apropie de dânsa şi – i spuse:

— Mulţumesc!

Luându-i tnâna, o strânse cu putere, scuturând-o de câteva ori şi… îşi întoarse cu grabă faţa de la dânsa. Copleşită de atâta tulburare, mama spăla ceştile, tăcută şi fără grabă; în

piept îi pâlpâia un simţământ înviorător, care-i încălzea inima.

Plimbându-se prin odaie, hoholul o povăţuia:

— Bine-ai face, nană, dacă i-ai spune o dată câteva vorbe bune şi lui Vesovşcikov! Taică-său e la puşcărie: o podoabă de moşnegel peste măsură de păcătos. Nikolai, cum îl zăreşte pe geam, începe să înjure. Nu-i bine aşa! El e totuşi un suflet bun; îi sunt dragi ş; câinii, şi şoarecii, şi orice lighioane, dar uite, nu iubeşte oamenii! Ca să vezi numai până în ce hal se”

poate beteji un suflet omenesc!

— Maică-sa a plecat într-o bună zj, iar taică-său s-a apucat de hoţie şi de băutură, – spuse îngândurată mama.

Când Andrei se hotărî să se ducă la culcare, mama făcu în urma lui, pe furiş, semnul crucii, iar la vreo jumătate de ceas după ce se culcase, îl întrebă încetişor:

— Dormi, Andriuşa?

— Nu, dar de ce?

— Noapte bună!

— Mulţumesc, nană, mulţumesc! – răspunse el cu recunoştinţă.

XVII.

Ziua următoare, când Nilovna dădu să intre cu povara ei pe poarta fabricii, paznicii o opriră cu asprime şi, poruncindu-i să-şi pună oalele jos, o cercetară amănunţit.

— O să mi se răcească mâncarea! – se îngrijoră ea, fără a se tulbura prea mult, în timp ce dânşii îi scotoceau fără cruţare îmbrăcămintea.

— Gura! – mârâi unul din paznici, morocănos. Celălalt o împinse uşor de umăr şi spuse cu hotărâre:

— Ascultă ce-ţi spun – le aruncă peste gard! Cel dintâi care veni către ea fu bătrânul Sizov; după ce se uită primprejur, o întrebă încet:

— Ai auzit, mamă?

— Ce s-aud?

— Foiţele! Au apărut iar! Presărate peste tot, ca sarea pe pâine. Poftim, arestări şi percheziţii! Pe ne-potu-meu, Mazin,

i-au băgat la închisoare; ei şi? Pe iecioru-tău de asemenea l-au ridicat, dar acuma treaba e limpede: se vede bine că nu ei sunt vinovaţii!

Îşi strânse barba în pumn, o privi şi, depărtându-se, adăugă:

— De ce nu vii pe la mine? Ţi-o fi urât să tot stai singură…

Ea îi mulţumi şi începu iarăşi să-şi strige felurile de mâncare, urmărind cu încordare forfota neobişnuită din fabrică. Toţi se frământau, adunându-se în grupuri, împrăştiindu-se iarăşi, trecând zoriţi de la un atelier la altul.

In aerul îmbâcsit de funingine, se simţea plutind un suflu de îndrăzneală şi voioşie. Ici-colo se auzeau exclamaţii de încuviinţare, strigăte de batjocură. Muncitorii mai vârstnici surâdeau prudent. Şefii se plimbau îngrijoraţi; poliţiştii se vânzoleau de colo până colo. Când îi zăreau, muncitorii se împrăştiau fără grabă sau rămâneau pe loc şi, contenind vorba, scurtau tăcuţi la chipurile lor înrăite, pornite pe harţă.

Muncitorii păreau toţi proaspăt îmbăiaţi. Vasili Gu-sev, cu făptura lui de uriaş, răsărea când într-un loc, când într-altul.

Frate-său, Ivan, se ţinea după el, cu râsul lui răsunător.

Pe dinaintea mamei trecu apoi, cu mers apăsat, Vavilov, maistrul atelierului de tâmplărie, însoţit de pontatorul Isai.

Mic şi pirpiriu, Isai ţopăia alături de meşter şi, lungindu-şi gâtul, cu capul puţin înclinat pe stânga, se uita la faţa lui înţepenită într-o îngâmfată neclintire, turuind într-una din gură şi clempănind mereu din barbă:

— Ei râd, Ivan Ivauovici, şi se bucură, cu toate că, după cum a spus domnul director, aci e vorba de subminarea statului.

Aici, Ivan Ivanovici, nu-i deajuns să pliveşti buruiana, aici trebuie să intri cu plugul…

Vavilov păşea cu mâinile la spate şi cu degetele încleştate…

— N-ai decât să tipăreşti tot ce pofteşti, pui de căţea! –

răbufni el cu glas tare.

— Dar cine ţi-a dat voie să te legi de mine, ai?

Vasili Gusev se apropie de mama şi-i spuse:

— Astăzi tot la dumneata am să mfnânc. Ai mâncare bună!

lll.

Apoi cobori vocea şi, făcând cu ochiul, adaose:

— Ai nimerit în plin… Merge bine, măicuţă, mente grozav de bine!

Mama dădu din cap cu prietenie. Era bucuroasă că flăcăul acesta, care trecea drept cel mai mare poznaş din cartier, n-o mai tutuia când îi vorbea în taină; îi plăcea să privească

frământarea şi însufleţirea care cuprinsese toată fabrica şi îşi spunea în sinea ei: „Când te gândeşti că, dacă n-aş fi fost eu…” Trei muncitori se opriră aproape de dânsa şi unul dintre ei se căina înăbuşit, cu obidă:

— Nu mi-a căzut în mână nimic…

— Dac-am putea s-ascultăm, când le-o citi careva! Nu ştiu carte, dar pare-mi-se că i-a atins unde trebuie!… – zise celălalt.

Uitându-se când într-o parte, când într-alta, cel de al treilea îşi dădu cu părerea:

— Haidem la cazane…

— Ii râcâie, – şopti Gusev, făcând cu ochiul. Nilovna se întoarse acasă voioasă.