nu-i aşa? Ei, şi atunci au să-i mănânce de vii pe toţi, că
grozav le place jandarmilor să-l scarmene pe om până-l fac ferfeniţă!
— Pricep, pricep! – oftă abătută mama.
— O, doamne! Ce-i de făcut acuma?
Din bucătărie se auzi glasul lui Samoilov:
— I-au înhăţat aproape pe toţi, lua-i-ar dracu'…! Noi însă
trebuie să ducem treaba asta mai departe, nu numai pentru că nu putem s-o lăsăm baltă, dar şi ca să-i salvăm pe tovarăşii noştri.
ăi
— Dar iată că n-are cine să lucreze! – adăugă Egor, cu un surâs plin de amărăciune.
— Tipărituri avem, material de prima calitate, l-am lucrat chiar eu!… Vorba e, cum să-l strecurăm în fabrică? Iacă asta nu prea ştiu!
— Acuma-i percheziţionează pe toţi, la poartă! – spuse SamoMov.
Dându-şi ssama că er aşteptau ceva de la dânsa, mama îi întrebă cu nerăbdare:
— Ei, da, bine! Şi atunci ce-i de făcut? Samoilov se opri în uşă şi spuse:
— Pelagheia Nilovna, dumneala o cunoşti pe precupeaţa Korsunova…
— O cunosc. Ş-apoi?
— Vorbeşte dumneata cu dânsa, poate o vrea ea să le strecoare.
Mama făcu un semn cu mâinile, a hotărâtă împo-trfvire.
— Nu,.nu se poate! E o femeie care vorbeşte vrute şi nevrute, o gură spartă – nu! Dacă se alia că prin mine… din casa asta… – nu, nu!
Şi deodată, străfulgerată de un gând neaşteptat, ea spuse încetişor:
— Daţi-mi-le mie… mie să mi le daţi!… Am să van ce se poate face, găsesc eu cum să le trec! Am s-o rog pe Măria să
mă ia ajutoare! Că doar trebuie să-mi câştig şi eu pâinea, trebuie să lucrez! Am sa car mâncarea muncitorilor la fabrică!
Lăsaţi că ştiu eu ce am de făcut!
Cu mâinile împreunate la piept, se strădui să-i încredinţeze că va rândui totul cum trebuie, fără să se bage de seamă, iar la urmă, strigă triumfătoare:
— Au să vadă ei atunci! Pavel nu-i aici, dar mâna lui îi ajunge chiar şi din închisoare, au să vadă dumnealor!
Tustrei se însufleţiră. Egor, freeându-şi vârtos palmele, rosti zâmbind:
— Minunat, măicuţă! De-ai şti dumneata -ce lucru minunat faci! într-adevăr minunat!
— Apoi dacă izbuteşte treaba asta, să ştiţi că intru în închisoare ca într-un iatac! – spuse Samoilov, freeându-şi şi el mâinile cu mulţumire.
— Eşti zâna cea bună din poveste, măicuţă! – strigă Egor cu glas răguşit.
Mama zâmbi. Pentru dânsa era limpede: dacă manifestele se vor ivi şi acum în fabrică, autorităţile vor fi silite să-şi dea seama că nu Pavel era acela care le răspândea.- Se simţea în stare să îndeplinească această misiune cu bine şi tresaltă
toată de bucurie.
— Când te-i duce să-l vezi pe Pavel, – glăsui Egor, – să-i spui că are o mamă minunată…
— Las'că tot eu am să-l văd mai întâi! – făgădui Samoilov, zâmbind.
— Să-i spui aşa: că am să fac tot ce trebuie i Sa fie încredinţat!
— Dar dacă n-o să-l bage la închisoare? – o întrebă Egor, arătând către Samoilov.
— Ei, atunci… n-ai ce să-i faci!
Amândoi izbucniră în hohote de râs. Dându-şi seama că a luat-o gura pe dinainte, râse şi ea încetişor, stânjenită, cu o înfăţişare de nevinovată viclenie.
— Ştiţi, este o vorbă': Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima! – îngăimă dânsa, lăsând ochii în jos.
— Dar e omeneşte să fie aşa! – strigă Egor.
— Cât despre Pavel, să nu-i porţi de grijă. Nu trebuie să te amărăşti deloc. Are să iasă de acolo mai zdravăn decât a intrat. Acolo poţi să te odihneşti, să mai înveţi câte ceva, pe când în libertate, alde noi nu prea avem timp pentru asemenea treburi. Uite, eu am stat în trei rânduri la
închisoare; n-am să spun că mi-a făcut plăcere, bineînţeles, dar de fiecare dată am tras un netăgăduit folos şi nentru minte şi pentru inimă.
