Ii dă drumul curând, ţi-o spun eu…

— Curând! – zise mama, liniştindu-se şi zâmbind cu duioşie.

— Da, curând, ştiu şi eu!

— Ei, iacă, bine că ştii! Dar nu-mi dai un ceai? Şi spune-mi cum ai dus-o?

O privea zâmbind din toată fiinţa lui, cu atâta bunătate şi atât de apropiat de inima ei! Iar în ochii Iui rotunzi şi plini de lumina iubirii licăreau uşoare pâlpâiri de tristeţe.

— Tare-mi mai eşti drag, Andriuşa! – mărturisi mama cu un suspin adânc, privindu-i obrazul scofâlcit, cu cele câteva smocuri caraghioase de păr negru, crescute anapoda…

— Eu mă mulţumesc şi cu mai puţintel! Ştiu că mă iubeşti, dumneata ai o inimă atât de mare, că poţi să ne iubeşti pe toţi, spuse hoholul, legănându-se pe scaun.

— Nu, dumneata mi-eşti mai drag decât ceilalţi!

— stărui dânsa.

— Dacă ai avea mamă, toată lumea ar pizmui-o că are asemenea fecior…

Hohotul clătina din cap, frecându-şi tâmplele apăsat, cu amândouă mâinile.

— Am şi eu o mamă undeva… în lume… – spuse el încetişor.

— Ei, dar nu ştii ce ispravă am făcut eu astăzi '

— izbucni cu însufleţire mama şi, cu răsuflarea tăiată de bucurie, se grăbi să-i povestească, nu fără oarecare înflorituri, cum a introdus ea broşurile în fabrică, La început, Andrei căscă ochii mari, uluit de cele ce-i auzeau urechile, apoi porni a râde cu hohote, bocănind din picioare, plesnindu-se cu palmele peste cap şi strigând fericit:

— Păiasta nu-i şagă! Ăsta-i un lucru grozav! Cum o să-i crească inima de bucurie lui Pavel! Nu-i aşa? E foarte bine, nană! Şi pentru Pavel, şi pentru ceilalţi!

Încântat, plesnea din degete, fluiera şi se legăna cu tot trupul, iar bucuria lui atât de luminoasă revărsa şi în sufletul ei o pornire tot aşa de năvalnică şi nestăvilită.

— Dragul meu Andriuşa! – vorbi mama, ca şi când i s-ar fi deschis deodată inima şi din ea ar fi ţâşnit într-un şuvoi jucăuş cuvintele pline de o senină bucurie. Mi-am prefirat în gând toată viaţa mea – doamne Isuse Hristoase! Pentru ce-am trăit? Bătăi… muncă…7 nu vedeam alt om decât pe bărbatu-

meu, nu cunoşteam altceva decât frica! Nu mi-am dat seama nici cum £ crescut Paşa şi nici nu ştiu dacă-l iubeam, pe vremea când trăia taică-său. Tot gândul meu, toată grija mea era să-i pregătesc fiarei mele masă bună, s-o satur, să-i dau la timp tot ce-i voia pofta, ca să iasă din veşnicu-i ursuzlâc, să

nu mă mai ţină cu inima strânsă de frica Bătăii, să-i fie măcar o dată milă de mine. Dar nu ţin minte să-i fi fost vreodată

milă. Mă bătea cu atâta sete, ca şi când n-ar fi dat în nevastă-sa, ci în toţi oamenii, pe care avea el năduf. Aşa am trăit vreme de douăzeci de ani. Ce-a fost înainte de măritiş nici nu mai ţin minte! încerc să întrezăresc, dar nu văd nimic, parc-aş

fi oarbă! A fost pe aici Egor Ivanovici – sân-tem din acelaşi sat.

Mi-a spus de una, de alta, dar, vezi dumneata, casele le ţin minte, oamenii îi ţin minte, însă cum trăiau, ce spuneau, ce i s-a întâmplat cutărui sau cutărui om din sat – am uitat cu totul. Nu mai ţin minte decât focurile – două focuri mari. Se vede că bătăile au scos tot ce-a fost în mine şi mi-au zăvorit sufletul într-aşa hal… încât nu mai vedea şi nu mai auzea nimic…

Se opri ca să răsufle şi, trăgând aerul cu nesaţ, ca un peşte scos din apă, se plecă puţin înainte şi urmă cu glas mai coborât:

— După ce a murit bărbatu-meu, mi-am întors ochii asupra băiatului. El pornise pe drumul acesta, al vostru. Am simţit atunci o povară grea pe suflet şi mi-a fost nespusă milă de el… „Are să se prăpădească, ziceam, şi cum o să trăiesc eu singură?” Prin câte temeri şi griji am trecut! Mi se rupea inima, când mă gândeain la soarta care-l aşteaptă…

Tăcu o clipă, apoi, clătinând încet din cap, urmă cu glas adine:

— Nu-i dragoste curată dragostea noastră, feme-iască!… Noi iubim doar ce ne este de folos. Mă uit, însă, la dumneata: ţi-e dor de maica dumitale – dar ce nevoie ai de dânsa? Şi toţi ceilalţi pătimesc atâtea pentru popor, zac prin temniţe, sunt minaţi în Siberia, mor… Fete tinere umblă noaptea singure, prin noroi, prin viforniţă şi prin ploaie, cale de şapte verste din

târg şi până aici. Cine le trimite, cine le îmboldeşte din urmă?

Iubesc – asta-i! Şi, uite, iubirea lor e curată! Toţi cred! Da, Andriuşa, voi credeţi. Eu însă nu pot… eu nu sunt ca voi! Eu iubesc ce-i al meu, ce îmi este aproape!

— Ba tot aşa eşti şi dumneata! – îi spuse hoholuî şi, întoreându-şi faţa într-o parte, îşi frecă apăsat creştetul, ochii şi obrazul, cum îi era obiceiul.

— Toţi iubesc ce le este aproape, dar, pentru o inimă mare, chiar şi ce este departe e tot atât de aproape! Dumneata poţi multe. Inima dumitale de mamă e mare…

— Să dea dumnezeu! – spuse ea încet.

— Căci simt şi eu că e bine să trăieşti aşa. Uite, te iubesc pe dumneata şi te iubesc, poate, cu o iubire mai inimoasă decât pe Paşa. El are o lire închisă… Vrea s-o ia. zice-se, pe Saşenka, dar mie, care-i sunt mamă, nu mi-a spus nimic…

— Nu-i adevătat – se împotrivi hoholul.

— Eu ştiu cum stau lucrurile. Nu-i adevărat! Se iubesc, asta-i drept. Dar de căsătorit, nu se vor căsători… nu! Ea ar fi vrut, dar nu vrea Pavel…

— Aşa vra să zică? – murmură mama îngându-rată, şi privirea ei se opri, tristă, pe chipul hoholului.

— Da. Aşa, vra să zică? Oamenii ăştia îşi calcă pe inimă, îşi înfrâng firea…

— Pavel e un om din cei fără pereche! – spuse încetişor hoholul.

— Tare ca fierul…

— Şi acum, iacă, stă la închisoare! – urmă mama, pe gânduri.

— Te zbuciumi, te înfricoşezi, dar nu ca odinioară. Nici viaţa nu mai e cea de odinioară, iar. teama e cu totul alta, te frămânţi pentru toţi. Chiar şi inima e alta; sufletul şi-a deschis ochii: vede, e înâhnit, se bucură. Sunt însă multe lucruri, pe care nu pot să le pricep; mult mă mai doare şi mult mă mai amărăsc, când vă aud că nu credeţi în dumnezeu!

Bine, să zicem că în privinţa asta nu-i nimic de făcut! Dar văd că sunteţi nişte oameni cum nu se mai află de buni, da! Şi v-

aţi sortit o viaţă grea, ca să slujiţi poporul, o viaţă de trudă

pentru dreptate. Şi adevărul.vostru l-am înţeles.: cit va dăinui stăpânirea celor bogaţi, poporul nu va avea nimic: nici bucurii, î.ici dreptate, nimic. Uite, acum trăiesc între voi şi uneori, noaptea, când îmi aduc aminte ' trecut, de tinereţea mea călcată în picioare, de ininid… ~a strivită, îmi vine să

bocesc în gura mare de mila mea, de tot amarul vieţii mele.

Oricum însă, acum duc o viaţă mult mai omenească, încep şi eu a mă cunoaşte mai bine…

Hoholul se ridică, înalt, uscăţiv, îngândurat, şi, stră-duindu-se a păşi fără să facă zgomot, începu să se plimbe prin odaie, încet, grijuliu.

— Bine-ai mai grăit! – spuse el cu glas domol.

— Tare bine! Am cunoscut la Kerci un tânăr evreu; scria stihuri şi o dată, a scris asa:

Pe cei ce fără vină pentru dreptate pier Ti va trezi la viaţă

măreţul adevăr…