— Nu se putea! – răspunse el liniştit.

— Am o mulţime de treburi aici: trebuie s-o iau din loc dis-de-dimineaţă şi am de umblat toată ziua… Pentru năduful meu, îndeletnicirea asta nu-i cea mai potrivită…

— Ce fată bună! – urmă marna şovăind, gândin-du-se la ceea ce-i spusese Egor. O durea că nu aflase vestea de la Pavel, ci de la un străin. îşi strânse tare buzele şi îşi încruntă

sprâncenele.

— Da, e o fată bună! – încuviinţă Egor dând din cap.

— Văd că nu mai poţi de mila ei. Nu iaci bine. Dacă ai să te apuci să ne căinezi pe toţi răzvrătiţii, are să ţi se secătuiască

degrabă inima. Adevărat, o ducem cam greu. Uite, de pildă, un tovarăş de-al meu s-a întors nu demult din deportare.

Când a ajuns pe la Nijni, nevasta şi copilul îl aşteptau la Smolensk; iar când a sosit şi el la Smolensk – pe ei îi şi băgaseră la închisoare, la Moscova. Şi-acum e rândul nevesti-şi să se ducă în Siberia. Am avut şi eu nevastă, o fiinţă

minunată, dar cinci ani de viaţă ca asta au băgat-o în monnint…

Egor deşertă dintr-o sorbitură paharul de ceai şi continuă a povesti. Socotea anii şi lunile petrecute în închisoare şi în deportare, îşi aducea aminte de felurite şi felurite năprasne, de schingiuirile din temniţe şi de foametea din Siberia. Mama se uita la el, îl asculta şi se minuna cât de simplu şi de liniştit vorbea despre viaţa aceasta a lor, plină de suferinţa, prigoană

şi batjocură…

— Ei, dar ia să mai vorbim şi despre treburile noastre!

Glasul i se schimbă deodată, iar faţa i se înăspri, îi ceru să

spună cum avea de gând să strecoare broşurile în fabrică şi mama rămase surprinsă, văzând câte lucruri ştia el în privinţa aceasta.

După ce isprăviră, se întoarseră iarăşi la satul copilăriei lor.

El glumea mereu, în timp ce ea rata-cea îngândurată „printre amintirile trecutului şi acest trecut lua acum înfăţişarea ciudată a unei mlaştini, presărată cu movilite pe care creşteau plopi firavi, tremurând necontenit ca într-o înfiorare de teamă, brazi piperniciţi şi rare pilcuri de mesteceni, rătăciţi parcă, printre movilite. Mestecenii creşteau anevoie în mâlul acela putred, moale, lunecos şi, după vreo cinci ani de luptă

dârză, cădeau şi putrezeau şi ei. Mama revedea această

privelişte şi un simţământ de nesfârşită milă, pentru ce anume nu ştia nici ea, îi strângea inima. înaintea ochilor săi stăruia, neclintită, imaginea fetei cu chipul aprig, dârz. O

vedea mergând prin lapoviţă, singură, frântă de osteneală. Iar fecioru-său zăcea în puşcărie. Poate că la ceasui acesta nu doarme nici el, poate că se gândeşte… Dar nu se gândeşte la dânsa, la mama lui, ci la altă fiinţă care-i este mai aproape decât mama. Şi pâlcuri-pâlcuri, gândurile năvăleau, multe şi apăsătoare, în-cleştându-i ca într-o gheară inima îndurerată…

— Eşti obosită, mamă! Hai la culcare! – o îndemnă Egor zâmbind.

Mama îi spuse noapte bună şi, cu multă băgare de seamă, încetişor, cu un umăr împins puţin înainte, trecu în bucătărie, purtând în inima-i trudită un simţământ ascuţit de dureroasă amărăciune.

Dimineaţa, la ceai, Egor o întrebă:

— Dar dacă te înhaţă şi te întreabă de unde ai toate cărţile astea eretice, ce ai să spui?

— Nu e treaba voastră! – aşa a_rn sa le spun!

— râs'punse ea.

— Mă tem că n-au să fie deloc d

— zise Egor.

— Dimpotrivă, dânşii dinţaţi că taman asta e treaba lor!

trebe ceas de ceas, fără să te slâbeas

— Iar eu n-am să le spun nimic!

— Şi au să te bage la închisoare!

lărerea asta! dânctncre-u să te în-

— Ei şi? Slavă domnului, măcar la atâta să fiu şi eu bună! –

spuse dânsa oftând.

— Cine mai are nevoie de mine? Nimeni. De chinuit n-au să

mă chinuiască, pe cât se spune…

— Hm! – făcu Egor, privind-o cu luare-aminte.

— N-au să te chinuiască. Dar omul care face o treabă

trebuie să -se păzească…

— De la alde voi nu prea are omul ce să înveţe în privinţa asta! – răspunse mama zâmbind.

O vreme Egor se plimbă tăcut prin odaie, apoi se opri în faţa mamei şi spuse:

— Ţi-e greu, vecino dragă! Simt că ţi-e tare greu!

— La toţi ne e greu! – răspunse ea, dând din mână a lehamite.

— Le-or fi mai uşor, poate, celor care înţeleg… Dar şi eu am început să înţeleg câte ceva din ceea ce vor oamenii de ispravă…

— Ei, dacă înţelegi, măicuţă, înseamnă că le eşti de folos la toţi, – grăi Egor cu glas adânc.

Ea se uită la el zâmbind, fără a mai spune nici o vorbă.

Către amiază, liniştită şi gravă, îşi căptuşi pieptul cu broşuri, şi izbuti atât de bine, încât Egor plescăi din limbă în semn de mulţumire şi spuse:

— Sehr gut! cum ar zice un neamţ de treabă, după ce ar bea o vadră de bere. Tipăriturile astea, măicuţă, nu ţi-au schimbat defel înfăţişarea: eşti aceeaşi femeie blajină, vârstnică, plină şi înaltă. Zeii cei fără de număr să-ţi blagoslovească aceste ale clumitale începuturi…!

După o jumătate de ceas, încovoiată sub greutatea poverii sale, mama aştepta liniştită şi plină de încredere la poarta fabricii. Doi paznici, întărâtaţi de zeflemelele muncitorilor, cercetau cu brutalitate pe toţi cei care intrau în curte, luându-se ia harţă cu dânşii. Mai la o parte stătea un poliţist şi, alături de el, un omuleţ cu picioare subţiri, cu faţa roşie şi ochii ageri. Trecându-şi cobiliţa de pe un umăr pe iui altul, mama îl urmărea cu coada ochiului; simţise că e un spion.

Un flăcău înalt, cu moţul tras pe frunte, cu căciula dată pe ceafă, striga către paznicii care-l percheziţionau: