Iacă, să ştii de la mine, că numai bine n-o să iasă pentru şefi din toată daravela asta cu arestările. Să vezi numai ce se petrece la fabrică! Dacă ai auzi, draga mea, ce vorbesc oamenii! Ei, adicăte şefii, cred că dacă şi-au înfipt colţii în călcâiul omului, l-au şi do-borât! Când colo, iese altfel: loveşti zece şi se mânie câteva sute!

Sfatul celor două femei şi-a avut cuvenita urmare: a doua zi, la vremea prânzului, Vlasova s-a înfăţişat la fabrică purtând cele două oale de mân-care ale Măriei, iar precupeaţa s-a dus la piaţă, ca să-şi desfacă cealaltă marfă.

XV.

Muncitorii au luat aminte de îndată la vânză-toarea cea nouă. Oprindu-se în faţa ei, îi spuneau cu gras de încuviinţare:

— Eh, Nilovna, te-ai apucat de lucru?

Unii o mângâiau cu o vorbă bună, căutând s-o încredinţeze că Pavel va fi liberat în scurtă vreme; alţii îi răscoleau inima sângerată cu vorbele lor de alinare, iar alţii porneau să-i suduie cumplit pe director şi pe jandarmi, şi cuvintele lor

găseau un puternic răsunet în sufletul ei. Erau şi de cei care o priveau cu răutăcioasă bucurie, iar pontatorul lsai Gorbov îi mârâi printre dinţi;

— Eu, dac-aş fi guvernator, l-aş spânzura pe fiu-tău! Să nu mai împuieze capul oamenilor cu tot soiul de trăsnăi.

La auzuî acestei crunte ameninţări, un suflu de moarte îi îngheţă inirna, N-a răspuns nimic, ci şi-a trecut numai privirea pe chipul mic şi pistruiat a! lui lsai, apoi a lăsat ochii în jos, oftând, In fabrică era mare frământare; muncitorii se adunau cete-cete, discutând între ei cu glasuri co-borâte; meşterii alergau agitaţi peste tot locul; când şi când se auzeau înjurături şi râsete întărâtate.

Dus de doi poliţişti, Samoilov trecu pe lângă dânsa, cu o mină în buzunar, iar cu cealaltă netezindu-şi părul roşcat.

Un grup de vreo sută de muncitori se ţineau după ei, aruncând poliţiştilor cuvinte de batjocură şi ocară…

— Ai plecat la plimbare, Grişa? – strigă unul dintre dânşii.

— Nu vezi ce onoruri ni se dau? – îi sări altul în sprijin –

Umblăm cu garda după noi…

Şi-i trase o sudalmă ca aceea.

— Se vede treaba că nu mai e nici un chilipir să prinză hoţi!

– strigă întărâtat muncitorul cel înalt şi cu un ochi scurs.

— Au început să ridice oamenii cinstiţi.-

— Barem să-i fi ridicat noaptea! – adaose cineva din mulţime.

— Uită-te la ei, în toiul zilei, mai mare ruşinea, nemernicii!

Poliţiştii mergeau posomoriţi şi cu pas grăbit, ca şi când n-ar fi văzut nimic şi n-ar fi auzit strigătele care-i întovărăşeau.

Din partea cealaltă veneau trei muncitori ducând pe umeri un drug mare de fier, pe caret îndreptară împotriva poliţiştilor strigând:

— Păzea, hingherilor!

Trecând pe lângă Vlasova, Samoilov îi făcu un semn din cap, zâmbind şi-i spuse:

— M-au înhăţat!

Fără să scoată o vorbă, ea se înclină adânc în faţa lui; aceşti tineri cinstiţi, cu mintea luminată şi trează, care se duceau la închisoare cu zâmbetu! pe buze, o mişcau nespus; şi o duioasă dragoste de mamă pentru ei toţi îi cuprindea tot mai puternic inima îndurerată.

Întoreându-se de la fabrică, mama rămase toată ziua la Măria, ajutând-o la lucru şi ascultându-i flecăreala; abia pe seară se duse acasă, unde totul i se păru pustiu, rece şi neprimitor. Rătăci îndelungă vreme din colţ în colţ, negăsindu-şi loc, neştiinc! de ce să se apuce. O neliniştea şi faptul că înnoptase demult, iar Egor Ivanovici nu adusese broşurile, aşa cum făgăduise.

În întunericul de afară, destrămat de lumina ferestrei, se zăreau cazând fulgi de zăpadă grei şi cenuşii, fulgi de toamnă

târzie. Lipindu-se de geamuri, alunecau lin în jos şi se topeau, lăsând în urmă o dâră umedă. Mama se gândea la fecioru-său…

Cineva bătu încetişor în uşă; dânsa se repezi să tragă

zăvorul; era Saşenka. N-o mai văzuse demult şi cel dintâi lucru care-i sări în ochi a fost că fata se împlinise în chip cu totul nefiresc la trup.

— Bună seara! – spuse mama, bucuroasă că are un suflet alături de dânsa şi că nu va petrece noaptea singură.

— Cam demult n-ai mai dat pe la noi! Ai fost plecată

undeva?

— Da' de unde! Am stat la închisoare! – răspunse fata zâmbind.

— Am fost cu Nikolai Ivanovici. II mai ţii minte?

— îl ţin minte, cum să nu! – o încredinţa mama.

— Egor Ivanovici mi-a spus chiar ieri că i-au dat drumul, dar despre dumneata n-am ştiut nimic… Nu mi-a spus nimeni că

eşti la închisoare…

— Ce nevoie să mai vorbim despre asta!… Dai' aş vrea să mă

schimb până nu vine Egor Ivanovici!

— spuse fata, uitându-se jur-împrejur.

— Eşti udă leoarcă…

— Anr adus manifeste şi broşuri…

— Dă-le, dă-le incoa-'! – spuse mama cu mare grabă.

Desfăcându-şi repede paltonul, fata se scutură şi pachete întregi de tipărituri lunecară pe podea, foşnind ca frunzele când cad de pe copac. Adunându-le, rnama râdea şi vorbea.

— Mă miram ce-i cu dumneata, de te-ai îngrăşat atâta! S-o fi măritat, zic, şi aşteaptă.pesemne un copil. Vai de mine, câte-ai mai adus! Şi ai venit pe jos?

— Da! – răspunse Saşenka.

— Acum era iarăşi subţiratică şi zveltă ca odinioară. Marna băgă de seamă că avea obrajii supţi, iar ochii mari îi erau umbriţi de cearcăne vinete.

— D-abia ţi-au dat drumul şi, în loc să te odihneşti, dumneata… – o căina mama, oftând şi clăti-nând din cap.