— Merg şi eu! – zise mama.
— Ce-or fi pus la cale oare? Iacă am să merg şi eu!
— Poţi să mergi, – îi spuse Pavel.
Porniră grăbiţi şi tăcuţi. Mama răsufla din greu, tulburată; presimţea o întâmplare gravă, însemnata. La poarta fabricii se îmbulzea o mulţime de femei, care strigau şi pcârau cu glasuri ascuţite. Se strecu-rară tustrei în curte şi se treziră
învălmăşiţi în masa compactă, întunecată, a muncitorilor. Un vuiet de înăbuşită frământare stăruia deasupra mulţimii în clocot. Mama băgă de seamă că toate privirile se îndreptau în aceeaşi direcţie, către peretele atelierului de fierărie, unde, urcaţi pe un morman de fiare vechi, se zăreau pe fondul de cărămidă roşie al zidului Sizov, Mahotin, Vealov şi încă vreo cinci muncitori mai vârstnici şi cu mai multă autoritate, gesticulând şi vorbind ceva.
— Uite-l pe Vlasov! – strigă cineva.
— Vlasov? Să vie aici…
— Linişte! – se auzi din mai multe părţi deodată. Undeva, în preajmă, răsuna glasul stăpânit al lui Râbin:
— Nu e vorba de o copeică, ci e vorba de dreptate. Pentru dreptate ne ridicăm, asta-i!' Nu ne pasă atât de copeica noastră, că doar nu e mai rotundă decât celelalte, însă e mai grea, e mai mult sânge omenesc în ea decât în rubla directorului, asta-i! Şi nu copeica ni-i scumpă, ci sângele nostru, dreptatea – asta-i!
Cuvântul lui cădea asupra mulţimii care scapără în strigăte:
— Aşa e, Râbin!
— Bine zici, fochistule!
— A venit Vlasov!
Acoperind forfota şi uruitul greoi al maşinilor, suspinele icnite ale aburului şi fâşâitul curelelor, glasurile se contopeau într-o larmă asurzitoare. Din toate părţile veneau în goană
alţi oameni, dând din mâini şi întărâtându-se unii pe alţii cu vorbe aprinse şi bi-ciuitoare. Revolta, care dintotdeauna ardea mocnit în piepturile lor trudite, acum se trezea, îşi căuta loc de ieşire, izbucnea şi îşi lua zborul triumfal, desfâşurân-du-şi tot mai larg sumbrele-i aripi, cuprinzându-i tot mai strâns pe oameni, însufleţindu-i, înverşunindui şi
stârnindu-i sa se înfrunte, într-un năvalnic clocot de ură.
Deasupra mulţimii plutea un nor de colb şi de funingine; feţele pline de sudoare ardeau, pielea de pe obraji plângea cu lacrimi negre… Şi pe chipurile lor întunecate ochii scânteiau iar dinţii luceau. Pavel se ivi lângă Sizov şi Mahotin şi strigătul lui sună cu putere:
— Tovarăşi!
Mama îl văzu pălind, cu buzele tremurânde şi, fără să-şi dea seama, ea începu a-şi croi drum prin mulţime. Unii o înfruntau;
— Un' te bagi?
Alţii o îmbrânceau, dar nimic n-o putea opri: cies-chizându-şi calea cu umerii şi cu coatele, înainta mereu tot mai aproape de fiul ei, minată de o nestăpî-nită dorinţă de a fi alături de dânsul.
Iar Pavel, slobozind din piept cuvântul în care se deprinsese să toarne un atât de adânc înţeles, simţi • că înfiorarea bucuriei de a lupta îi taie răsuflarea şi că-l cuprinde dorinţa de a-şi arunca în mijlocul acestor oameni inima, aprinsă de flacăra ideii de dreptate.
— Tovarăşi! – repetă el cuvântul care-i dădea putere şi avânt.
— Noi suntem cei care zidim biserici şi uzine, cei care făurim lanţuri şi bani; noi suntem forţa vie care dăruieşte hrană şi bucurie tuturor oamenilor, din leagăn până la mormânt…
— Aşa-i! – strigă Râbin.
— întotdeauna şi pretutindeni, noi suntem cei din-tâi la muncă şi cei din urmă în viaţă. Cine ne poartă ele grijă? Cine ne vrea binele? Cine ne socoate oameni? Nimeni!
— Nimeni! – răsună o voce, ca un ecou. Redobândindu-şi cumpătul, din ce în ce mai stăpân pe sine, Pavel începu să
vorbească mai simplu, mai liniştit, iar mulţimea se strânse încet în jurul lui, alcătuind un singur şi întunecat trup cu sumedenie de capete, care-l priveau drept în faţă cu nenumăraţi ochi încordaţi, sorbindu-i cuvintele.
— Nu vom avea o soartă mai bună, câtă vreme nu vom înţelege că suntem tovarăşi, o familie de prieteni, strâns legaţi prin aceeaşi voinţă, voinţa de a lupta pentru drepturile noastre!
— Vorbeşte despre ce ne doare acum! – strigară câţiva oameni din preajma-mamei.
— Nu întrerupe! • – se auziră două glasuri din două locuri diferite.
Chipuri înnegrite de funingine se încruntau neîncrezătoare, posomorite; zeci de ochi scrutau cu încordată luare-aminte faţa lui Pavel.
— E socialist, nu-i prost! – îşi dădu cineva cu părerea.
— Are curaj! – spuse un muncitor înalt, cu un ochi scurs, scăpând un ghiont în umărul mamei.
— E timpul să înţelegem, tovarăşi, că, afară de noi înşine, nimeni nu ne va da o mână de ajutor! Unul pentru toţi şi toţi pentru unul – aceasta trebuie să fie legea noastră, dacă vrem cu adevărat să-l râpu-nem pe duşman!
— Aşa e! Straşnică vorbă, măi băieţi! – strigă Mahotin şi, rotindu-şi braţul deasupra capului, îşi scutură pumnul în aer.
— Trebuie să-l chemăm aici pe director! – urmă Pavel.
Răscolită parcă de vijelie, mulţimea se învolbură şi zeci de oameni strigară într-un singur glas:
— Să vină directorul!
— Să trimitem o delegaţie ca să-l cheme! Mama răzbi, în sfârşit, în faţă şi, plină de mândrie, se uită de jos în sus la fecioru-său: Pavel stătea în mijlocul muncitorilor bătrâni şi respectaţi şi toţi îl ascultau. încuviinţând spusele lui. Mama era bucuroasă că el nu se înfuria şi nu suduia cum făceau ceilalţi.
