delegat? Taman cei care spun că eşti socialist, că eşti răzvrătit. Asta-i! Taman ei! Ce-şi spuneau ei? Dacă-l dă afară, cu atât mai bine – ducă-se la naiba!

i

— In felul lor au dreptate! – zise Pavel.

— Şi lupii au dreptate când sfâşie pe câte unul dintr-ai lor…

Râbin era posomorit, iar glasul, ca niciodată, îi tremura.

— Oamenii nu se iau numai după vorbe; ca să te creadă, trebuie să vadă că suferi. Vorba trebuie scăldată în sânge…

Pavel umblă toată ziua cu fruntea întunecată, istovit, frământat de o ciudată nelinişte; ochii îi ardeau şi parcă tot căuta ceva. Văzându-l în starea asta, mama îl întrebă, cu fereală:

— Ce-i cu tine, Paşa?

— Mă cam doare capul, – răspunse el îngându-rat.

— Ce-ar fi să te culci, iar eu să mă duc după doctor…

Uitându-se la dânsa, Pavel răspunse cu grabă:

— Nu, nu-i nevoie!

Şi deodată, începu a vorbi cu glas înăbuşit:

— Sunt tânăr, n-am destulă putere, asta este! Nu m-au crezut, nu m-au urmat pe calea dreptăţii; înseamnă că nu m-am priceput să le-o arăt!… Şi asta mă doare – şi de asta mă

simt peste seamă de râu!

Privindu-i faţa mâhnită şi voind să-! mingâie, mama îi spuse cu blândeţe:

— Ai răbdare! N-au înţeles azi, au să-nţeleagă mâine!…

— Trebuie săânţeleagă! – izbucni el.

— Iacă, până şi eu am înţeles că ai dreptate… Pavel veni lângă dânsa.

— Ce inimă bună ai tu, mamă…!

Şi întoarse capul, ierindu-şi privirea. Mama tresări, arsă

parcă de cuvintele acestea, pe care el le rostise atât de încet; îşi duse mâna la inimă şi se depărta, pur-tând cu grijă

această nepreţuită mângâiere.

Noaptea, pe când ea dormea, iar el citea culcat în pat, veniră

jandarmii şi, furioşi, începură a scotoci: în curte, în pod, peste tot locui. Ofiţerul cu faţa gălbejită se purtă ca şi întâia oară, umilindti-i, luâridu-i în zeflemea, bătându-şi joc de ei cu o vădită plăcere şi căutând înadins să strecoare câte o vorbă

care să le sângereze inimile. Mama stătea tăcută într-un ungher, fără să-şi ia ochii de la Pavel. El se străduia să-şi ascundă tulburarea, dar când ofiţerul se pornea pe râs, degetele lui Pavel începeau să se frământe în chip ciudat şi mama simţea cât de greu îi era să îndure batjocura jandarmului fără să poată răspunde. Acum nu mai era atât de înfricoşată ca la întâia percheziţie; simţea crescând în ea ura împotriva acestor musafiri de miez de noapte, îrnpintenaţi şi îmbrăcaţi în uniforme cenuşii, şi ura aceasta îi absorbea toată teama. Pavel izbuti să-i şoptească:

— Au să mă ridice…

Ea lăsă capul în jos şi-i răspunse încet:

— Pricep…

Pricepea prea bine; îl vor băga la închisoare, pentru că le vorbise muncitorilor. Dar ceea ce spusese el încuviinţaseră

toţi; deci, toţi trebuie să sară în apărarea lui – aşa că nu-l vor ţine prea mult…

Ii venea să-l îmbrăţişeze, să izbucnească în plâns, dar în faţa lor stătea ofiţerul şi o cerceta, îngust'n-du-şi ochii. Buzele lui tresăreau spasmodic, mustaţa i se zbârlea. Mama îşi dădea

seama că omul acesta abia aştepta s-o vadă plârigând, văicărindu-se, rnilogihdu-se la picioarele lui. Adunându-şi toate puterile, străduin-du-se să vorbească cit mai puţin, ii strânse mâna lui Pavel şi, cu răsuflarea întretăiată, îi spuse încet:

— Cu bine. Paşa! Ai luat tot ce-ţi trebuie?

— Am luat. Nu te necăji…

— Domnul să te aibă în paza lui…

Când rămase singură, se lăsă pe laviţă si, închizând ochii, începu să plângă încet. Rezemată de perete, aşa cum stătea odinioară bărbatu-său, răpusă de chin. din-du-şi seama cu durere că -nu putea face nimic, plânse îndelung, fără

izbucniri, cu capul dat pe spate, deşer-tându-şi în acele biete suspine tot amarul inimii sale sââşiate. Iar în faţa ei stăruia mereu, ca o pată nemişfi* 83 cată, chipul gălbejit al ofiţerului cu fire rare de mustaţă şi cu ochii micşoraţi, care o priveau cu desfătare. Şi în pieptul ei creştea necontenit ghemul negru al înverşunării şi al urii împotriva' celor care smulgeau un fiu de lângă mama lui, numai pentru că acesta pornise în căutarea dreptăţii.

Se făcuse frig. Ploaia bătea în geam. Părea că prin întunericul nopţii pândeau şi dădeau târcoale casei nişte arătări cenuşii, cu chipuri mari, roşii şi fără ochi, cu braţe lungi; se auzea parcă şi un slab zornăit de pinteni.

„Barem să mă fi luat şi pe mine”, îşi spuse mama.

Sirena îşi slobozi urletul ei poruncitor, chemând oamenii la lucru. In dimineaţa aceea, urletul era înăbuşit, răguşit, şovăitor. Uşa se deschise şi intră Râbin. Se opri în faţa mamei şi, ştergându-şi cu palma stropii de ploaie din barbă, întrebă:

— L-au ridicat?

— L-au ridicat, blestemaţii! – răspunse dânsa sus-pinând.

— Aşa, vra să zică! – zise Râbin cu un surâs strknb.

— Şi la mine au percheziţionat şi m-au cercetat, da-a. M-au făcut albie de porci… Ei, dar, precum se vede, pe mine m-au lăsat totuşi în pace. Şi l-au ridicat, vra să zică, pe Pavel!

Directorul a făcut un semn cu ochiul, jandarmul a dat din cap

că a înţeles şi iacătă că omul nu mai e! Ei sunt uniţi, lucrează

mână-n'mână. Unii mulg norodul, alţii îl ţin de coarne…

— S-ar cuveni să-i luaţi apărarea lui Pavel! – spuse mama, ridicându-se.

— A vorbit doar pentru binele tuturor.