— Ba chiar aşa! Dar cum de-ţi este cunoscută această

împrejurare?

— Păi şi eu sunt din Voskresenskoe…!

— Eşti din acelaşi sat? A cui fată eşti?

— A lui Sereghin. Vecinul vostru.

— Fiica lui Nil Şchiopul? TI ţin bine minte, câci mi-a tras multe urecheli…

• Stăteau unul în faţa celuilalt şi se veseleau, punân-du-şi tot felul de întrebări. Saşenka se uita la ei zâmbind şi aşeza cele de trebuinţă în jurul samovarului. Auzind' ţăcănit de ceşti, mama reveni la realitate:

— Vai, iertaţi-mă, m-am luat cu vorba! Atâta bucurie-ţi face să întâlneşti un om din satul tău…

— Ba eu trebuie să-ţi cer iertare, că m-am apucat să fac pe gospodina în casa dumitale! Ceasul este zece trecute şi am cale lungă…

— Da' încotro vrei să pleci? In oraş? – o întrebă mirată

mama.

— Da.

— Cum se poate? Afară e-ntuneric, e noroi şi eşti atât de obosită! Rămâi aici! Egor Ivanovici o să se culce în bucătărie, iar noi amândouă, colea…

— Nu! Trebuie să plec! – spuse fata cu simplitate.

— Da, vecinico, domnişoara trebuie neapărat s-o ia la picior.

Aici o cunoaşte lumea şi dacă mâine ar zări-o cineva pe stradă, n-ar fi tocmai bine, – dădu lămurire Egor.

— Şi cum? Să plece aşa, singură?

— Uite aşa, singură! – răspunse Egor zâmbind. Fata îşi turnă o ceaşca de ceai, luă o felie de pâine neagră de secară, o presără cu sare şi începu să mâ-nânce, uitându-se îngândurată la mama,

— Cum puteţi umbla aşa, noaptea, şi dumneata şi Nataşa?

Eu n-aş putea… mi-ar fi frică! – spuse Vlasova.

— Crezi că ei nu-i e frică? – întrebă Egor. —• Nu-i aşa că ţi-e frică, Saşa?

— Ba bine că nu! – răspunse fata.

Mama se uită la ea, apoi la Egor şi se minuna aproape în şoaptă:

— Ce oameni dârji sunteţi voi!

Saşenka îşi bău ceaiul, strânse în tăcere mina lui Egor şi trecu în bucătărie.- Mama ieşi s-o petreacă. In bucătărie Saşenka îi spuse:

— M. Gorki – Mama

— Dacă-l vezi pe Pavel Mihailovici, spune-i salutări din partea mea! Te rog!

Puse mâna pe clanţa uşii, dar deodată se întoarse şi întrebă

încetişor:

— îmi dai voie să te sărut?

Fără a rosti nici un cuvânt, mama o cuprinse în braţe şi o sărută cu înfocare.

— Mulţumesc! – susura încet fata şi, luându-şi rămas bun încă o dată, dădu din cap şi ieşi.

Când se întoarse în odaie, mama se uită neliniştită pe fereastră. Fulgi grei şi umezi de zăpadă cădeau în întuneric.

— Pe alde Prozarovi îi mai ţii minte? – întrebă Egor.

Şedea cu picioarele răşchirate şi sufla zgomotos în paharul cu ceai. Avea faţa îmbujorată, asudată, dar mulţumită.

— îi ţin minte, cum nu! – răspunse mama în-gândurată, apropiindu-se de masă pieziş, cu un umăr împins înainte, cum ii era obişnuinţa. Se aşeză şi, întorcându-şi către Egor ochii plini de tristeţe, spuse tărăgănat:

— Vai de mine, cum o să ajungă oare Saşenka?

— Aşa-i, ostenită ca vai de ea! – încuviinţă Egor. –

închisoarea a cam zdruncinat-o. înainte, ei a mai voinică… Ş-apoi a fost crescută gingaş… Pare-se că şi-a cam vătămat plămânii…

— Da' din ce soi de oameni se trage? – întrebă mama încet.

— Fată de moşier. Taică-său, după cât am înţeles de la dânsa, e un mare ticălos. Dar dumneata, măicuţă, ştii că

amândoi au de gând să se căsnicească?

— Care amândoi?

— Ea şi cu Pavel… Numai că nu pot prinde o clipă de răgaz.

Când e el liber, ea e închisă; şi când îi dă drumul ei, îl închid pe el!

— Nu ştiam! – răspunse într-un târziu mama.

— Paşa nu vorbeşte niciodată despre ale lui…

Acum îi era şi mai tare milă de fată şi, uitându-se, fără să

vrea, cu oarecare ciudă la musafir, îi spuse;

— S-ar fi cuvenit, cred, s-o însoţeşti…!