— Ei, avocatule, ce facem acum?
— Ai vorbit tu ce-ai vorbit, dar cum a venit el, nimic n-a mai rămas!
— Hei, Vlasov, spune ce-i de făcut?
Când strigătele izbucniră mai stăruitoare, Pavel grăi:
— Eu propun, tovarăşi, să nu reluăm lucrul până când nu va renunţa la copeica noastră…
Cuvintele se încrucişară învălmăşite:
— Crezi că suntem proşti?
— Grevă?
— Pentru o copeică?
— Ei şi? La urma urmei, fie şi grevă!
— O să ne dea afară pe toţi…
— Şi cine are să muncească?
— Las' că se găsesc destui!
— Cine? ludele?
XIII.
Pavel coborî de pe grămada de fierărie şi se opri lingă maică-sa.
În jurul lor se stârni vuiet şi larmă; toţi vorbeau, discutau între ei, frământându-se şi strigând:
— Greva nu-i cu putinţă! – spuse Râbin, venind lângă Pavel.
— Ar vrea, dar li-e teamă. Să tot ai vreo trei sute de partea ta, dar mai mult nu. Un morman de băligar ca ăsta, nu-l ridici cu o singură furcă…
Pavel tăcea. In faţa lui mulţimea, cu chipul ei enorm şi întunecat, se frământa fără contenire, aţintindu-şi drept în ochii lui privirile-i poruncitoare. Inima-i bătea agitată. Avea simţământul că tot ce spusese el se mistuise fără urmă în oamenii aceştia, ca nişte răzleţe picături de ploaie, căzute pe un ogor secătuit de o prea îndelungată arşiţă.
Porni spre casă trist şi obosit. în urma lui venea mama împreună cu Sizov; alături de el, Râbin ii turuia în ureche:
— Tu vorbeşti bine, dar nu vorbeşti inimii, asta-i! Trebuie să
arunci o scânteie în inima omului, în străfundul ei. Numai cu judecata rece, greu să-i urneşti pe oameni; haina asta e prea subţire şi prea strimtă pentru trupul lor!
Iar Şizov îi spunea mamei:
— A venit vremea, Nilovna, ca noi, bătrânii, să ne călătorim către cimitir! Acuma s-a pornit iume nouă. Cum ne-am dus
noi viaţa? Ne-am târât în genunchi, ne-am ploconit până la pământ. Acum oamenii – ori că s-au deşteptat, ori că se înşală
mai abitir decât noi – fapt e că nu seamănă nici pe departe cu noi. Ai văzut cum vorbesc cei tineri cu directorul, de la egal la egal… da-a! Ei, să ne vedem cu bine, Pavel Mihailov. Straşnic te pricepi, măi frate, să iei apărarea oamenilor! Să-ţi ajute dumnezeu ca între atâtea căi întortocheate s-o găseşti pe cea bună.
Şi plecă.
— Chiar aşa, e timpul să vă cam cărăbăniţi! – mormăi Râbin.
— Voi nu mai sunteţi oameni, ci chit, buni numai de astupat crăpăturile. Ai văzut, Pavel, cine zbiera mai tare să te aleagă
delegat? Taman cei care spun că eşti socialist, că eşti răzvrătit. Asta-i! Taman ei! Ce-şi spuneau ei? Dacă-l dă afară, cu atât mai bine – ducă-se la naiba!
i
— In felul lor au dreptate! – zise Pavel.
— Şi lupii au dreptate când sfâşie pe câte unul dintr-ai lor…
Râbin era posomorit, iar glasul, ca niciodată, îi tremura.
— Oamenii nu se iau numai după vorbe; ca să te creadă, trebuie să vadă că suferi. Vorba trebuie scăldată în sânge…
Pavel umblă toată ziua cu fruntea întunecată, istovit, frământat de o ciudată nelinişte; ochii îi ardeau şi parcă tot căuta ceva. Văzându-l în starea asta, mama îl întrebă, cu fereală:
— Ce-i cu tine, Paşa?
— Mă cam doare capul, – răspunse el îngându-rat.
— Ce-ar fi să te culci, iar eu să mă duc după doctor…
