şi să lupte pentru interesele lor.

Lucrătorii mai vârstnici, care aveau la fabrica salarii mai bune, se o'ârau:

— la. nişte răzvrătiţi! Pentru asemenea isprăvi le-ar trebui un pui de bătaie! Şi duceau foile la cancelarie.

Tineretul citea însă proclamaţiile cu înfrigurare:

— Adevărat, aşa este!

Dar cei mai mulţi, îndobitociţi de munca şi deprinşi să

rămână nepăsători la toate, lepădau agale răspunsul:

— N-o să iasă nimic!

— Parcă poţi să faci ceva?

Totuşi foile acestea stârneau frământare între oameni şi dacă nu apăreau o săptămână, toţi începeau să se întrebe şi să discute între ei:

— S-au lăsat pesemne, nu mai scot de la tipar… Lunea însă

foile apăreau iarăşi şi iarăşi se stârnea între muncitori un murmur înăbuşit.

La cârciumă şi la fabrică se iviseră oameni noi, pe care nu-i cunoştea nimeni. Aceştia căutau să-i tragă de limbă pe ceilalţi, punând multe şi mărunte întrebări, iscodind, adulmecând, încât în scurtă vreme lumea începu a-i privi cu bănuială, pe unii – pentru că arătau o prudenţă care bătea la ochi, pe alţii – pentru că dovedeau o stăruinţă ce da de gândit.

Mama a înţeles că toată această vâlvă era stâr-ni.ta de îndârjirea la faptă a feciorului ei. Vedea prea bine cum oamenii se strângeau tot mai mult în jurul lui. Şi era mândră

de el, dar în acelaşi timp se temea de soarta care-l aşteaptă.

Într-o seară, Măria Korsunova bătu în geamul de către stradă şi, când mama deschise fereastra, îi spuse gâfâind în şoaptă abia stăpânită:

— Ţin-te bine, Pelagheia, băieţii s-au întrecut cu gluma. La noapte se face percheziţie la voi, la Ma-zin, la Vesovşcikov… •

Vorbind, Măria clămpănea din buzeie-i groase cu o repeziciune neobişnuită, pufnea un fel de şuier pe nasu-i borcănat şi, clipind mărunt din ochi, arunca priviri piezişe când la dreapta, când la stânga, iscodind necontenit uliţa.

— Cât despre mine – nu ştiu nimic, nu ţi-am spus nimic şi nici nu te-am văzut azi; ai înţeles?

Şi pieri.

Mama închise fereastra şi se lăsă încet pe un scaun. Dar gândul la primejdia care-l ameninţa pe fecioru-său o săltă

îndată în picioare; se îmbrăcă în pripă, îşi puse un şal pe cap, fără să ştie nici ea de ce, şi dădu fuga la Fedea Mazin care, fiind bolnav, nu se dusese la lucru. îl găsi la fereastră citind o carte; cu mâna stângă îşi legăna dreapta, ţinând degetul cel mare în sus, ţeapăn. Aflând vestea, sări de pe scaun, galben la faţă.

— Asta ne mai lipsea… – îngăimă el.

— Ce-i de făcut? – îl întrebă Vlasova, ştergân-du-şi sudoarea de pe obraz, cu o mână care-i tremura necurmat.

— Stai oleacă, nu-ţi fie teamă! – răspunse Fedea, netezindu-şi cu mâna cea sănătoasă părul creţ.

— Dar şi dumitale ţi-e teamă! – zise ea.

— Mie?

— Obrajii lui se îmbujorară dintr-odată şi, zâmbind stânjenit, adăugă:

— Ei, a naibii treabă… Trebuie să-i dăm de ştire lui Pavel.

Trimit chiar acum pe cineva 'la el! Dumneata du-te acasă – n-o să fie nimic. De bătut cred că n-o să ne bată!

Mama se întoarse acasă, adună toate cărţile şi, ţi-nându-le strâns la piept, se învârti îndelungă vreme prin odaie, căutând un ascunziş în cuptor, după sobă, ba chiar şi în ciubărul de apă. îşi închipuise că Pavel va lăsa îndată lucrul şi va veni acasă, dar el nici gând să se arate. în cele din urmă, se aşeză vlăguită pe laviţa din bucătărie, cu cărţile sub ea, şi

rămase aşa, fără a mai cuteza să se ridice, până ce Pavel şi hoholul s-au întors de la fabrică.

— Aţi aflat? – izbucni ea tot fără să se scoale.

— Am aflat! – răspunse Pavel zâmbind. – li-e frică?

— Da' ce frică…!

— Să nu-ţi fie frică! – spuse hoholul.

— Asta nu ajută la nimic.

— N-ai pus nici samovarul! – observă Pavel. Mama se ridică

de pe laviţă şi, arătând cărţile, spuse parcă dezvinovăţindu-se:

— D-apoi, uite, am tot umblat cu astea…

Pavel şi hoholul se porniră pe râs şi mama se mai linişti.

Fecioru-său alese câteva cărţi şi se duse să le ascundă în curte, iar hoholul se apucă să pună samovarul, sporovăind:

— Pricină de spaimă nu este, nană, numai că te cuprinde oarecum ruşinea, când vezi că se află pe lumea asta oameni, care nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să se ţină de asemenea fleacuri. Te trezeşti cu câţiva inşi, oameni în toată

firea, cu săbii la şold, cu pinteni la cizme, care încep a cotrobăi peste tot locul. Se uită şi sub pat, şi după soba, dacă

ai pivniţă se bagă şi-n pivniţă, se urcă şi-n pod. Se întâmplă

că li se anină câte un fir de păianjen pe nas şi atunci încep a pufni. Asta-i plictiseşte, iar pe deasupra fi-i şi ruşine, din care pricină cată să se arate înverşunaţi şi tare mânioşi. (Jrâtă

meserie! îşi dau şi ei seama de asta! Odată mi-au răscolit toată casa, s-au ruşinat şi au plecat. Altădată, când m-au călcat iarăşi, m-au luat şi pe mine cu ei. M-au băgat la închisoare şi am stat închis vreo patru iuni de zile. Stai, şi tot stai aşa, de pomană; după o vreme te cheamă la ei, te plimbă

pe stradă cu şpanga la spate, şi-ţi pun nişte întrebări, acoio!

Sunt cumplit de înguşti la minte, îndrugă numai nerozii fără

noimă. Apoi iar dau poruncă soldaţilor să te ducă la închisoare. Şi uite aşa, te poarta de colo până colo – ca să se cheme că fac şi ei ceva pentru leafa pe care o primesc! Pe urmă, într-o bună zi, îţi dă drumul acasă şi asta-i tot!