afle că şi aici în Rusia au prieteni, care împărtăşesc acelaşi crez, că şi aici trăiesc oameni însufleţiţi de aceleaşi idealuri şi care se bucură de biruinţele lor…
Şi cu feţele visătoare, luminate de zâmbet, vorbeau îndelung despre francezi, englezi, suedezi, ca despre nişte prieteni, ca despre nişte oameni pe ca-re-i iubeau şi-i respectau, luând parte deopotrivă la bucuriile şi la durerile lor.
Astfel, în odăiţa aceea neîncăpătoare se înfiripa un.
simţământ de înrudire spirituală a muncitorilor djn lumea întreagă. Aceasta îi făcea să se siniiă uniţi, contopindu-i pe toţi într-un singur suflet; mama, deşi nu putea înţelege acest simţământ fie unire, era cuprinsă totuşi de tulburare, cucerită de forţa lui tânără şi înălţătoare, îmbătătoare şi plină
de speranţe, care o făcea să se ţină dreaptă şi cu fruntea sus.
— Ce oameni sunteţi voi! – grăi dânsa într-o zi către hohol.
— Sunteţi tovarăşi cu toată lumea – şi cu armenii, şi cu evreii, şi cu austriecii, vă întristaţi şi vă bucuraţi pentru toţi.
— Pentru toţi, nană dragă, pentru toţi! – răspunse cu însufleţire hoholul.
— Noi nu cunoaştem naţionalităţi, nu cunoaştem neamuri; cunoaştem numai tovarăşi şi numai duşmani. Toţi muncitorii
ne sunt tovarăşi; toate guvernele, toţi bogătanii ne sânt'
duşmani. Când cuprinzi cu o privire limpede tot pământul şi vezi cât de mulţi suntem noi, muncitorii, şi câtă forţă purtăm în noi, îţi tresaltă inima şi ţi se umple pieptul de bucurie, ca la o mare sărbătoare! Tot aşa simte, nană, şi francezul, şi neamţul, când îşi îndreaptă privirea asupra vieţii şi la fel se bucură şi italianul. Toţi suntem copiii aceleiaşi mame, copiii nebiruitei idei a înfrăţirii muncitorilor din toate ţările. Ea ne încălzeşte, ea este soarele care străluceşte pe cerul dreptăţii; iar cerul acesta e în inima fiecărui muncitor, şi oricine ar fi el, oricum l-ar chema, socialistul este fratele nostru care simte şi cugetă întotdeauna ca noi, acum şi pururea şi în vecii vecilor!
Qredinţa aceasta, naivă dar puternică, îşi croia drum tot rnai adesea în adunările lor, se înfiripa, creştea şi se înălţa ca o forţă uriaşă. Şi când o vedea în toată plinătatea ei, mama simţea fără să vrea că în lume se născuse cu adevărat ceva măreţ şi luminos ca soarele de pe cer, pe care-l vedea cu ochii ei.
Adesea cântau. Cântecele obişnuite, pe care le ştia oricine, le cântau cu glas înalt şi cu voioşie; uneori însă intonau alte cântece, necunoscute, deosebit de armonioase, dar triste, cu meiodii nemaiauzite până atunci. Pe acestea le cântau cu voce coborâtă şi gravă, asemenea cântărilor bisericeşti.
Chipurile lor erau palide, inspirate, iar cuvintele – pline de un tâlc adânc grăitor – mărturiseau o putere uriaşă.
Între aceste cântece noi, era mai cu osebire unul care o neliniştea şi o tulbura pe mama. în sunetele lui nu se auzea nici îngândurarea mâhnită a inimilor pline de obidă, care rătăcesc stinghere pe cărările întunecate ale amarnicelor nedumeriri, nici geamătul jalnic al sufletului copleşit de nevoi, înfricoşat, fără vlagă, şi fără culoare. Nu răsunau în cântecul acesta nici suspinele pline de dor neîmplinit ale unei forţe ce tânjeşte după nemărginit, nici strigătele aţâţătoare ale unei vitejii năvalnice gata să zdrobească, fără deosebire, şi răul, şi binele. Nu găseai în el nici pornirea oarbă a răzbunării şi asupririi, care e în stare să nimicească totul, fără să poată
clădi ceva; cântecul acesta nu avea nimic din viersul lumii vechi, lumii de robi.
Nici cuvintele tăioase, nici melodia aspră a acestui cântec nu erau pe placul mamei, dar de dincolo de cuvinte şi de melodie răzbătea ceva imens, care acoperea prin forţa lui uriaşă şi cuvântul, şi sunetul, stârnind în inimi presentimentul unor lucruri atât de mari, încât mintea nu le putea cuprinde.
Acestea toate mama le citea pe feţele şi în ochii tinerilor, le simţea răzbătând din piepturile lor şi, cucerită de această
forţă, faţă de care cuvintele şi sunetele cântecului se dovedeau neîncăpătoare, ea îl asculta întotdeauna cu o deosebită luare-aminte şi cu o nelinişte mai adâncă, decât pe toate celelalte cântece.
Cântecul acesta ei îl cântau mai încet decât pe oricare altul şi el răsuna totuşi mai puternic decât toate, cuprinzându-i pe toţi în învăluirea lui, ca adierea unei zile de martie – cea dintâi zi a primăverii care se apropia.
— Ar fi timpul să-l cântăm în stradă! – spunea Vesovşcikov morocănos.
Când tată-său se apucă iar de furturi şi fu din nou băgat la puşcărie, Nikolai îşi vesti liniştit tovarăşii:
— Acum putem să ne adunăm la mine… Aproape în fiecare seară, după ce ieşeau de la lucru, venea la Pavel unul sau altul dintre tovarăşii săi şi, copleşiţi de gânduri, neavând timp nici măcar să se spele, luau cărţile şi începeau să citească şi să facă însemnări. Nici cât mâncau şi îşi beau ceaiul nu lepădau cărţile din mână, iar discuţiile lor erau tot mai neînţelese pentru mama.
— Ne trebuie, un ziar! – spunea adesea Pavel.
Viaţa lor era tot mai frământată şi mai înfrigurată, tot mai grăbiţi treceau de la o carte la alta, ca albinele din floare în floare.
— Au cam început să ne ia la ochi! – spuse într-o zi Vesovşcikov.
— S-ar putea să cădem curând…
— De aceea-i pitpala:ul pitpalac, ca să cadă-n capcană! –
zise hoholul.
Mama îl îndrăgea tot mai mult. Când îl auzea spunându-i
„nană”, simţea o mângâiere, ca o mân» moale de copil pe obraz. Duminica, dacă Pavel ţi-a-vea timp, hoholul îi spărgea el lemne; odată a venit cu o scândură pe umăr, a pus mâna pe topor şi, cu multă îndeniânare, a reparat o treaptă la scara pridvorului, care putrezise; altă dată tot aşa, pe nesimţite, fără multă vorbă, a dres gardul care se prăbuşise. In vreme ce lucra, fluiera cântece frumoase şi triste.
Într-o zi, mama îi spuse lui Pavel:
— Hai, să-l luăm pe hohol la noi în gazdă. Are să vă vie mai la îndemână aşa, ce să tot alergaţi mereu unul la altul.
— De ce să te mai strâmtorezi? – întrebă Pavel, ridicând din umeri.
— Ei, asta-i! Toată viaţa m-am strâmtorat, fără să ştiu nici eu pentru ce; de ce să nu mă strâmtorez acum pentru un om de omenie?
— Fă cum vrei! – răspunse feciorul.
— Cât despre mine, o să fiu foarte bucuros dacă o să se mute…
Şi hoholul se mută la ei.
Căsuţa din marginea cartierului începuse a trezi curiozitatea localnicilor; zeci de ochi iscoditori îi cercetau cu bănuială zidurile. Deasupra-i se roteau fără astâmpăr zvonurile cu aripi pestriţe; oamenii câulau să scormonească, să scoată la iveală ceva. care se pitulase parcă între pereţii casei de lingă râpă. La vremea nopţii, adesea, ochi nepoftiţi strecurau priviri iscoditoare pe fereastră; uneori cineva hătea în geam şi îndată o lua la goană.
Într-o zi, cârciumarul Begunţov, un bătrânel curăţel, cu grumazul roşu şi zbâreit, înfăşurat totdeauna într-o legătură
