— Aşa este, nu-i nimic rău! Cu toate astea, pe toţi ne aşteaptă închisoarea. Asta trebuie s-o ştii…
Un tremur scurt scutură mâinile mamei. Cu glas sfârşit abia îngâna:
— Poate c-o da dumnezeu să treacă şi fără asta…
— Nu! – răspunse el cu blândeţe.
— De ce să te mint? N-are să treacă fără asta!
Şi îi zâmbi.
— Hai, culcă-te, trebuie să fii obosită. Noapte bună!
Când rămase singură, mama se apropie de fereastră şi se uită în uliţă. Afară viscolea. Vântul zburda, măturând omătul de pe acoperişurile căsuţelor adormite, năpustindu-se în ziduri cu şoaptele-i pripite şi fără de înţeles, târându-se pe pământ şi purtând fulgii de zăpadă de-a lungul uliţei, în învăluiri de nori albi…
— Doamne Isuse Hristoase, îndură-te de noi! – se rugă
mama în şoaptă.
Lacrimile i se adunau năvalnic în piept, iar aşteptarea suferinţei, pe care Pavel i-o vestise cu atâta linişte şi încredinţare, i se zbătea în suflet, jalnica şi oarbă, ca un fluture de noapte. în faţa ochilor i se desfăşură deodată
imaginea unei nesfârşite câmpii, troienite de zăpadă. Cu şuierături ascuţite care-ţi îngheţau sângele în vine, vântul se roteşte în vârte-juri şi goneşte bezmetic, scuturându-şi pletele-i albe. în mijlocul câmpiei, ca o mică pată de întuneric, se mişcă singuratică, cumpănindu-se din greu, o făptură
măruntă – o fată. Vântul i se încolăceşte în picioare, îi înfoaie fusta, îi aruncă în obraz puzderie de fulgi, ca pe nişte ţepi de gheaţă. Fata păşeşte anevoie, picioarele-i micuţe se afundă în nămeţi. E frig şi te cuprinde spaima. Fata se apleacă înainte şi, în bătaia jucăuşă a vântutui de toamnă, e ca un firicel de iarbă într-un deşert mohorât. Pe dreapta se-nalţă din mlaştini zidul întunecat al pădurii în care plopii şi mestecenii subţiratici, despuiaţi de frunze, se tânguie cu jale. în fata ei, undeva, departe, clipesc reci luminile oraşului.
— Doamne, îndură-te de noi! – şopti mama, înfiorată de groază.
VII.
Zilele lunecau una după alta, ca boabele de mătănii, înşiruindu-se în săptămâni, în luni. în fiecare sâmbătă, tovarăşii lui Pavel veneau la el acasă şi fiecare din aceste adunări însemna o nouă treapta pe o scară cu suiş lin şi lung, care ducea undeva, departe, şi pe care oamenii o urcau încet, pas cu pas.
Mai veneau şi oameni noi. Odăiţa Vlasovilor era acum neîncăpătoare. Nataşa sosea înfrigurată, obosită, dar întotdeauna de o nesfârşită veselie şi voie bună. Mama îi împletise o pereche de ciorapi şi ţinu să-i pună ea, cu mâinile ei, în picioarele micuţe ale fetei. Nataşa râse la început, dar după aceea tăcu deodată şi spuse cu glas scăzut, îngândurată:
— Am avut o dădacă; ce suflet bun avea şi ea'! Ciudat, Pelagheia Nilovna, poporul care munceşte duce o viaţă atât de grea, atât de necăjită şi obidită şi totuşi în inima lui găseşti mai multa simţire, mai multă bunătate decât la ceilalţi!
Şi dădu din mâna de parcă i-ar fi fost lehamite, arătând undeva departe, foarte departe de dânsa.
— Fh. dar dumneata eşti alt fel de fire! – zise Vlasova – Te-ai lepădat-de părinţi şi de toate.
— Negăsind cuvintele ce-i trebuiau ca să-şi destăinuie gândul până la capăt, oftă şi tăcu, cu ochii la Nataşa, faţă de care se simţea recunoscătoare, fără a şti nici dânsa.pentru ce anume… Şedea jos pe duşumea şi se uita la fata care zâmbea îngândurată, cu capul plecat pe un umăr.
— M-am lepădat de părinţi? – repetă ea – Adevărat… Dar nu-i nimic! Tata e atât de aspru, frate-meu la fel. Ba pe deasupra, mai e şi beţivan. Soră-mea mai mare – o nenorocită… Ş-a măritai cu un bărbat mult mai în vârstă
decât ea… Bogat putred, morocănos şi lacom. Numai de mama îmi pare rău! E cinstită şi bună, ca dumneata. E micuţă
ca un şoricel şi tot ca un şoricel aleargă iute-iute şi i-e frică
de toţi. Uneori mi-e aşa de dor de ea…
— Sărăcuţa de tine!- suspină mama.
Fata înălţă fruntea şi întinse mâna, respingând parca ceva.
— O, nu! Uneori mă simt atât de bucuroasă, atât de fericită!
Faţa îi păli deodată, iar ochii albaştri i se aprinseră.
Lăsându-şi mâinile pe umerii mamei, ea rosti încet şi grav, cu glas de adâncă încredinţare:
— Dacă ai şti… daca ai putea înţelege ce operă uriaşă
săvârşim noi…!
O umbră de invidie trecu o clipă peste inima mamei.
Ridicându-se de pe podea, ea spuse cu voce mâhnită:
— Sunt prea bătrână pentru asta şi nici carte nu ştiu…
Pavel vorbea tot mai des şi mai mult, discuta din ce în ce mai înflăcărat şi slăbea. Când vorbea cu Naâaşa sau când o cuprindea cu privirea, mama întrezărea parcă în ochii lui limpezi o lucire mai caldă, i se părea că glasul lui suna mai blând şi toată fiinţa lui era mai deschisă.
„De-ar da dumnezeu!” gândea dânsa în asemenea cline. Şi zâmbea.
La adunările lor, când discuţia era prea aprinsă şi prea furtunoasă, de îndată se ridica hoholul şi, bălăngănindu-se ca o limbă de clopot, rostea cu glasu-i puternic şi adânc câteva cuvinte blajin? şi simple; şi atunci toţi se domoleau şi reluau dezbaterea cu toată stăpânirea. Vesovşcikov, arţăgos de felul său, îi lua mereu la zor pe ceilalţi; de altfel, eî şi roşcovanul, pe care-l chema Samoilov, erau cei care stârneau toate discuţiile. De partea lor se afla întotdeauna Ivan Bukin, cel cu capul rotund şi cu părul bălai, atât de spălăcit de parcă şi-l spăla cu leşie… Iakov Somov, curăţel şi îngrijit de obicei, vorbea puţin, cu voce domoală şi gravă; el şi cu Fedea Mazin, cel cu fruntea înaltă, erau în toate dezbaterile de aceeaşi părere cu Pavel şi cu hoholul.
Uneori, când se întâmpla să lipsească Nataşa, în locul ei venea din oraş Nikolai Ivanovici, un om cu ochelari şi bărbuţă
mică, gălbuie, de obârşie din-tr-o gubernie depărtată şi care avea un fel al lui de a rosti cuvintele, apăsând cu tărie pe sunetul „o”. De altminteri toată purtarea lui era îndeobşte altfel decât a celorlalţi. Vorbea despre lucrurile cele mai obişnuite, despre viaţa de familie, despre copii, despre negoţ, poliţie, preţul pâinii şi al cărnii – pe scurt despre tot ceea ce frământa lumea zi de zi. Şi în toate găsea multă prefăcătorie şi minciună, multă neorânduială şi nerozie, deseori mult caraghioslâc şi pe toate le socotea totdeauna vădit dăunătoare oamenilor. Mamei i se părea că omul acesta venea de undeva de departe, dintr-o altă ţară, unde toţi
