„nană”, simţea o mângâiere, ca o mân» moale de copil pe obraz. Duminica, dacă Pavel ţi-a-vea timp, hoholul îi spărgea el lemne; odată a venit cu o scândură pe umăr, a pus mâna pe topor şi, cu multă îndeniânare, a reparat o treaptă la scara pridvorului, care putrezise; altă dată tot aşa, pe nesimţite, fără multă vorbă, a dres gardul care se prăbuşise. In vreme ce lucra, fluiera cântece frumoase şi triste.
Într-o zi, mama îi spuse lui Pavel:
— Hai, să-l luăm pe hohol la noi în gazdă. Are să vă vie mai la îndemână aşa, ce să tot alergaţi mereu unul la altul.
— De ce să te mai strâmtorezi? – întrebă Pavel, ridicând din umeri.
— Ei, asta-i! Toată viaţa m-am strâmtorat, fără să ştiu nici eu pentru ce; de ce să nu mă strâmtorez acum pentru un om de omenie?
— Fă cum vrei! – răspunse feciorul.
— Cât despre mine, o să fiu foarte bucuros dacă o să se mute…
Şi hoholul se mută la ei.
Căsuţa din marginea cartierului începuse a trezi curiozitatea localnicilor; zeci de ochi iscoditori îi cercetau cu bănuială zidurile. Deasupra-i se roteau fără astâmpăr zvonurile cu aripi pestriţe; oamenii câulau să scormonească, să scoată la iveală ceva. care se pitulase parcă între pereţii casei de lingă râpă. La vremea nopţii, adesea, ochi nepoftiţi strecurau priviri iscoditoare pe fereastră; uneori cineva hătea în geam şi îndată o lua la goană.
Într-o zi, cârciumarul Begunţov, un bătrânel curăţel, cu grumazul roşu şi zbâreit, înfăşurat totdeauna într-o legătură
de mătase neagră şi cu o vestă groasă de catifea liliachie peste piept, o opri pe Vlasova în stradă. Omul purta pe nasul ascuţit şi lucios o pereche de ochelari cu ramă de os, drept care fusese poreclit „Ochi de os”.
Oprind-o pe Vlasova, îi trânti pe nerăsuflate un potop de vorbe goale şi de cârâieli, fără să-i dea răgaz a răspunde.
— Ce mai faci, Pelagheia Nilovna? Dar feciora-şul dumitale?
N-ai de gând să-l însori? E flăcău în toată puterea cuvântului, taman bun de însurătoare. Părintele care îşi însoară feciorul de timpuriu doarme liniştit! în familie omul se ţine mai curat şi la trup, şi la suflet; el se păstrează în sânul familiei ca ciuperca în oţet. In locul dumitale eu l-aş însura. în vremea de azi e de trebuinţă să fii cu ochii-n patru asupra omului; fieştecare cată a trăi după cum îl taie capul… Că s-a pornit mare rătăcire fn cugete şi faptele sunt pline de nesăbuinţă.
Tineretul nu mai dă pe la biserică, ocoleşte locurile publice, se adună în taină, prin unghere şi ţine sfat în şoaptă. Dar de ce în şoapta, mă rog matale? De ce se feresc dumnealor de lume?
Apăi tot ce nu cutează omul să spună faţă de ceilalţi oameni –
la cârciumă, de pildă – ce alta poate să fie decât o taină!
Taină, fireşte! Dar locul tainei este numai Ift sfânta noastră
biserică aposiolicească. Orice alte taine, săvârşite prin colţuri ascunse, sunt numai rătăciri ale minţii! Rămâi cu bine!
Şi, arcuind braţul în chip de obadă, îşi scoase ceremonios şapca cu cozoroc, o flutură în aer şi plecă, lăsând-o pe mama uluită.
Altă dată. Măria Korsunova, o vecina a Vlasovilor. văduva unui fierar, care vindea de-ale mâncării la poarta fabricii.
întâlninri-o într-o zi în piaţă, o povăţui şi ea:
— la seama la băiat, Pelagheia!
— Da' ce este?
— Umblă un zvon! – îi şopti tainic Măria.
— Zvon urât, maică! Cică face un artei, cum ar Ji al hlâştilor1), adică un artei de eretici, că aşa li se spune. Şi că
or să se bată cu biciul unul pe altul, precum fac hlâştii…
— Vezi-ţi de treabă, Mario, nu mai îndruga prăpăstii!
— Deh, nu minte cine-ndrugă, minte cine urzeşte! – îi întoarse vorba precupeaţa.
Mama îi spunea lui Pavel tot ce se yorbea pe seama lor. El sălta din umeri şi tăcea, iar hoholul pornea a hohoti cu râsul
lui gros şi molcom.
— Mai apoi şi fetele sunt supărate foc pe voi! – urmă ea. • –
Sunteţi coşcogea flăcăi de însurat, toţi unul şi unul, aşa că, ştiindu-vă vrednici la lucru şi cunoscând că de beţii nu vă
ţineţi, orice fată v-ar lua. Numai că voi nici nu vă uitaţi la ele!
Umbla vorba că vă aduceţi niscai stricate de la oraş…
— Păi da' cum de nu! – făcu Pavel, strâmbând clin nas cu silă.
— In mocirlă toate iau iz de putregai! – suspină hoholul. • –
Dar dumneata, nană, s-ar fi cuvenit să le spui prostănacelor ăstora cum e treaba cu măritişul, ca să nu se prea grăbească
la această frângere de oase…
— Ei, tătucule, – oftă mama, – ştiu ele ce le-aşteaptă, că
doar văd şi pricep fotul, dar ce să facă, dacă n-au altă cale decât măritişul?
— Pricep prost, altminteri ar fi găsit ele calea 1 observă
Pavel.
Mama îşi ridică ochii către faţa lui aspră.
— Atunci, lămuriţi-le voi! Chemaţi-le aici pe cele mai isteţe…
— Nu cred că-i bine! – spuse Pavel tăios.
— Dar dacă am face o încercare? – întrebă hoholul.
') Hlâsit – adepţii unei secte mistice în Rusia ţaristă. (N. red.
rom.)
Pavel tăcu o clipă, şi apoi răspunse:
