severă, iar buzele i se strângeau într-o schimă de o ciudată
asprime. Părea că ascunde în sine o mânie mută împotriva cine ştie cui, ori că-l roade vreo boală. Odinioară mai veneau când şi când pe la el tovarăşi de-ai lui; acum însă, văzând că
nu-l găsesc niciodată acasă, vizitele lor conteniră. Mama se bucura văzând că fecioru-său nu se mai înhăitează cu flăcăii de la fabrică şi că începe a se deosebi de ei, dar când îşi dădu seama că el căuta cu încăpăţânată stăruinţă să se smulgă cu totul din şuvoiul întunecat al vieţii şi să apuce pe un drum necunoscut, în sufletul ei se furişă un nelămurit simţământ de teamă.
— Poate că nu ţi-e bine, Pavluşa? – îl întreba mama uneori.
— N-am nimic, sunt sănătos tun! – răspundea el.
— Da' tare mai eşti slab! – spunea mama oftând. Pavel începu să-şi aducă acasă cărţi, pe care le citea pe furiş, şi după aceea le ascundea în tainiţe numai de el ştiute. Uneori îşi scotea însemnări din aceste cărţi pe câte un petic de hârtie, pe care de asemenea îl mistuia de îndată…
Mama şi feciorul se vedeau puţin şi, chiar când se vedeau, nu prea vorbeau. Dimineaţa el îşi bea tăcut ceaiul şi pleca la lucru, la amiază venea la masă, schimbau câteva vorbe lipsite de însemnătate, şi după aceea nu-l mai vedea nimeni până pe seară. Iar seara se spăla cu grijă, mânca, se afunda în cărţile lui şi citea până târziu. în zilele de sărbătoare pleca de dimineaţă şi nu se întorcea acasă decât noaptea târziu. Mama ştia că umblă prin oraş, că se duce la teatru, dar nici un prieten din oraş, nu dădea pe la el. I se părea că fecioru-său, cu cit trecea vremea, era tot mai tăcut şi în acelaşi timp băgă
de seamă că uneori el folosea nişte cuvinte noi pe care ea nu le înţelegea, iar cuvintele celelalte, grosolane şi rostite cu ton aspru, cuvinte cu care era deprinsă, dispăreau treptat din vorbirea sa. în purtarea lui se iviră o mulţime de amănunte vrednice de luare-aminte: nu se mai scli-visea defel, se îngrijea mai mult de curăţenia trupului şi a hainelor, era mai liber şi mai vioi în mişcări şi întreaga lui înfăţişare era mai firească şi mai blajină. Toate acestea treziră în sufletul mamei
o luare-aminte plină de nelinişte. Chiar în atitudinea lui faţă
de dânsa se vădea o schimbare: uneori îşi mătura singur camera, în zilele de sărbătoare îşi făcea singur patul şi îndeobşte căuta să-i uşureze cât mai mult munca. Aşa ceva nu se pomenea în tot cartierul…
Într-o zi a adus un tablou, pe care l-a atârnat în perete; erau trei oameni, care mergeau încotrova, voioşi şi sprinteni, vorbind între ei.
— E Hristos după ce a înviat, în drum spre Emaus! – o lămuri Pavel.
Mamei îi plăcu tabloul, dar în sinea sa îşi spuse: „Pe Hristos îl cinsteşti, la biserică însă nu te duci…”'
Pe un raft frumos meşterit de un tâmplar, tovarăş cu Pavel, sporea mereu numărul cărţilor. Odaia avea acum o înfăţişare plăcută.
Maicâ-şi îi spunea „dumneata” şi „măicuţă”, iar uneori, vocea lui avea învăluiri de adevărată duioşie:
— Mamă, te rog să nu fii îngrijorată… azi am să mă întorc târziu acasă.
Mama se bucura, când îl auzea vorbind astfel, pentru că îşi dădea seama că în cuvintele lui era o simţire sinceră şi temeinică.
În sufletul ei însă neliniştea creştea zi cu zi. Şi cum timpul nu-i aducea nici o lămurire, inima i se strângea tot mai tare, presimţind că se va întâmpla ceva neobişnuit. Ba uneori simţea furişându-i-se în suflet o pornire de nemulţumire faţă
de fecioru-său şi atunci gândea în sine: „Toţi trăiesc ca oamenii, numai el parcă-i un călugăr. Prea e mohorât pentru vârsta lui…”
Alteori îşi spunea: „Şi-o fi găsit vreo fată?”
Dar dusul fetelor la plimbare cerea bani, iar el îi dădea aproape tot ce câştiga.
Aşa au trecut săptămâni şi luni, aşa s-au scurs pe nesimţite doi ani de viaţă tăcută, ciudată, plină de gânduri nedesluşite şi tot mai apăsătoare temeri.
IV într-o seară, după cină, Pavel trase perdeaua la fereastră
şi, aşezându-se pe laviţă, sub lumina lămpii de tinichea care spânzura deasupra capului, în perete, începu a citi.
Mama strânse farfuriile şi, când se întoarse din bucătărie, se apropie încet de dânsul. Ridicând fruntea, el o întrebă din ochi care-i era păsul.
— Nu, Paşa, n-am nimic, venisem numai aşa… – se grăbi ea să îngăimeze şi se depărta, mişcând stân-jenită din sprâncene. O clipă rămase neclintită, pe gânduri; apoi, vădit muncită de o frământare, îşi spălă cu grijă mâinile şi veni iarăşi lângă dânsul.
— Vreau să te întreb, – spuse ea încetişor, – ce tot citeşti tu acolo?
El închise cartea.
— Stai jos, măicuţă…
Mama se lăsă greoi pe laviţă lângă el şi rămase dreaptă, încordată, ca în aşteptarea unui lucru de mare însemnătate.
Încet, fără a se uita la dânsa, Pavel începu a-i vorbi, nu-şi dădea seama nici el de ce, cu glas aspru:
— Citesc cărţi oprite. Oprite, pentru că arată cum este cu adevărat viaţa noastră, a muncitorilor… Sunt tipărite în taină, pe ascuns şi, dacă le-ar descoperi la mine, m-ar băga la închisoare – la închisoare pentru că vreau să aflu adevărul. Ai înţeles?
Ea simţi deodată că i se taie răsuflarea. Se uita la fiu-său cu ochii holbaţi şi i se părea că în faţa ei stă un străin. Vocea lui suna altfel acum, era mai puternică, mai plină, mai răsunătoare. îşi trecea degetele peste mustaţa-i subţiratică şi pufoasă şi cu o privire ciudată, strecurată pe sub sprâncene, se uita ţintă într-un colţ al odăii. Ea se înfricoşa de soarta lui şi simţi o învăluire de milă faţă de el.
— şi pentru ce faci asta, Paşa? – îngăimă ea.
El îşi înălţă capul, se uită la ea şi-i răspunse liniştit, cu glasul scăzut:
— Vreau să aflu adevărul.
Glasul lui suna domol, dar hotărât; în ochi îi lucea
0 scânteie de îndărătnicie. Inima ei de mamă îi spuse în clipa aceea că fiu-său se dăruise pentru totdeauna unui lucru tainic şi înfricoşător. în viaţa ei toate 1 se păruseră de neînlăturat şi se deprinsese astfel să se supună fără a mai cugeta, încât acum, negăsind nici un cuvânt în inima-i care i se strângea de mâhnire şi durere, nu izbuti să facă altceva decât să izbucnească într-un plâns înăbuşit.
— Nu plânge! – îi spuse Pavel încet, cu duioşie, iar ea avu simţământul că în clipa aceea băiatul îşi lua rămas bun de la ea.
— Gândeşte-te numai ce viaţă ducem noi. Uite, ai împlinit patruzeci de ani, dar ai putea oare să spui că ai trăit cu adevărat? Tata te stâlcea în bătăi şi abia acum înţeleg că îşi descărca amarul pe spinarea ta, tot amarul unei vieţi care-l strivea, fără să-şi dea seama de unde venea răul cu adevărat.
