El îi luă mâna şi o strânse cu putere în mâinile lui.
Cuvântul „mamă”, pe care îl rostise cu atâta tărie şi căldură
şi această neobişnuită şi ciudată strângere de mână o zguduiră.
— N-am să-ţi stau în cale cu nimic, – îl încredinţa ea cu glas întretăiat.
— Numai să te păzeşti, dragul meu, să te păzeşti!
Şi cum nu ştia să spună de care lucru anume trebuie să se păzească, adăugă cu mâhnire:
— Slăbeşti mereu…
Şi, cuprinzându-i trupul voinic şi zvelt într-o privire caldă, duioasă, începu a vorbi zorit, cu glas scăzut:
— Bine. Fie şi aşa! întocmeşte-ţi viaţa cum vrei, eu n-am să
mă amestec. Atâta numai te rog: nu vorbi cu orice om, fără
nici o fereală! Oamenii se urăsc unii pe alţii şi trebuie să te păzeşti de ei! Sunt lacomi şi pizmaşi. în orice clipă sunt gata să facă un rău. Când te-oi apuca să-i arăţi aşa cum sunt şi să-i judeci, au să prindă ură pe tine şi au să te răpună!
Pavel stătea în uşă şi asculta vorbele ei pline de amărăciune; când conteni maică sa, el îi răspunse zâmbind:
— Oamenii sunt răi, e adevărat. Dar de când am aflat că în lumea aceasta este un adevăr, mi se pare că şi oamenii sunt mai buni…!
Zâmbi iarăşi şi urmă:
— Cum s-a întâmplat asta, nu înţeleg nici eu! Când eram copil mă temeam de toţi oamenii; când m-am mai mărit, am început să-i urăsc, pe unii din pricina ticăloşiei lor, pe alţii nici eu nu ştiu pentru ce, aşa, fără o pricină anume! Acum
însă toţi mi se par altfel. Să fie mila care glăsuieşte în mine?
Nu pot să-mi dau seama; ştiu numai că mi s-a mai îm-blânzit inima de când am aflat că nu toţi sunt vinovaţi de ticăloşenia lor…
O vreme stătu tăcut, ca şi când ar fi ascultat un glas lăuntric; după aceea urmă domol, copleşit de gânduri:
— Şi iaca aşa îşi croieşte drum adevărul.
Cu ochii ţintiţi asupra lui, mama îi spuse aproape în şoaptă:
— O, doamne, tare te-ai mai schimbat, şi asta nu-i a bine!
După ce Pavel se culcă şi adormi, mama se sculă încetişor din pat şi se apropie de el. Dormea cu faţa în sus şi pe perna albă i se lămurea limpede chipul smead, aspru, cu trăsături îndărătnice. Cu mâinile strânse la piept, desculţă, numai în cămaşă cum era, mama se opri la căpătâiul lui; buzele i se mişcau fără glas, iar din ochi i se prelingeau încet şi rar, una după alta, lacrimi mari şi tulburi.
După aceea îşi reluară viaţa lor tăcută, simţin-du-se laolaltă
foarte departe şi totodată foarte aproape unul de altul.
Odată, într-o zi de sărbătoare care se nimerise să cadă în mijlocul săptămânii, Pavel, pregătindu-se de plecare, o vesti pe maică-sa:
— Sâmbătă îmi vin nişte oaspeţi din oraş.
— Din oraş? – repetă marna şi deodată o podidi plânsul.
— Dar ce este, mamă? – întrebă Pavel cu nemulţumire.
Ştergându-şi faţa cu şorţul, ea răspunse suspinând:
— Nu ştiu, aşa…
— Ţi-e frică?
— Mi-e frică! – mărturisi ea.
El se aplecă şi, privind-o drept în faţă, îi spuse aspru şi răspicat, cum vorbea odinioară taică-său:
— Uite, frica asta e nenorocirea noastră! Iar cei ce ne poruncesc se folosesc de frica noastră şi caută să vâre şi mai straşnic spaimă-n noi.
Mama îi răspunse cu glas tânguitor:
— Nu te supăra! Cum să nu-mi fie frică. Toată viaţa într-o frică am dus-o, – mi-e sufletul năpădit de frică!
El îi răspunse cu glas potolit şi mai blajin:
— lartă-mă, dar altfel nu se poate 1 Şi plecă.
Trei zile mama se zbătu într-o adâncă îngrijorare; inima înspăimântată i se oprea parcă în loc, de câte ori îşi aducea aminte că în casa lor vor veni nişte oameni străini, înfricoşători. Doar ei erau cei care îi arătaseră feciorului ei drumul pe care mergea el acum…
Sâmbătă seara, Pavel se întoarse de la fabrică, se spălă, îşi schimbă hainele şi, plecând iarăşi, îi spuse ocolindu-i privirea:
