Uşa se deschise. In odaie se ivi mai întâi un cap cu o uriaşă

cuşmă miţoasă; după aceea, aplecân-du-se ca să nu se

lovească de pragul de sus, se strecură încetinel un trup de vlăjgan care, desfăşurân-du-se în toată înălţimea, ridică fără

grabă mâna dreaptă şi, după ce răsuflă cu mare larmă, din străfunduri, grăi cu glas puternic şi adânc:

— Sară bună!

Mama înclină din cap fără cuvânt.

— Da' Pavel nu-i acasă?

Cu mişcări domoale, omul îşi scoase scurta îmblănită, ridică

un picior şi scutură cu căciula omătul de pe cizmă, repetă

mişcarea şi cu piciorul celălalt, îşi azvârli căciula într-un ungher şi, cumpănindu-se pe picioroangele-i de lungan, intră

în odaie. Se îndreptă către un scaun, îl cercetă, ca şi când ar fi vrut să se încredinţeze că era îndeajuns de tare, în cele din urmă se aşeză şi, punându-şi palma la gură, căscă. Avea capul rotund ca o bilă, părul tuns mărunt, obrazul ras proaspăt, mustăţile stufoase şi cu vârfurile pleoştite. îşi roti cu luare-aminte ochii cenuşii şi bulbucaţi prin tot cuprinsul odăii, apoi îşi puse picior peste picior şi, legănându-se pe scaun, întrebă:

— E căsuţa voastră, ori staţi cu chirie? Mama, care se aşezase în faţa lui, răspunse:

— Stăm cu chirie.

— Nu-i prea grozavă! – îşi dădu cu părerea.

— Paşa vine îndată, aşteaptă-l puţintel! – îl rugă ea cu glas scăzut…

— Iacătă că-l adăst! – răspunse cu glas domol lunganul.

Liniştea lui, vocea blândă, faţa deschisă şi cinstită, toate laolaltă îi dădură mamei oarecare curaj. Omul o privea făţiş şi cu bunăvoinţă; în adâncul ochilor lui limpezi licărea o scânteie jucăuşă, iar întreaga lui făptură colţuroasă, puţintel adusă de spate şi cu picioarele atât de lungi, avea ceva hazliu şi atrăgător. Purta o bluză albastră şi nişte nădragi negri, vârâţi în cizme. Ea voia să-l întrebe cine e, de unde vine, de când îl cunoaşte pe feciorul său, dar tocmai atunci străinul se opri din legănarea lui şi, aplecându-se adânc către ea, o întrebă:

— Dar cine ţi-a zdrelit fruntea, nană?

Ii vorbise cu blândeţe, cu o sclipire de zâmbet senin în ochi, dar pentru femeie întrebarea însemnase o pricină de jignire.

îşi strânse buzele şi, după un scurt răstimp de tăcere, întrebă

cuviincios, dar cu răceală în glas:

— Da' ce te priveşte asta, maică? El se săltă cu tot trupul către dânsa:

— Nu te supăra, păcatele mele! Te-am întrebat pentru că şi maică-mea, cea care m-a luat de suflet, avea o zdrelitură la cap taman ca dumneata. O lovise, ca să vezi dumneata, ibovnicul cu un calapod, că era ciubotar. Ea spălătoreasă, el ciubotar. L-a găsit nu ştiu pe unde, după ce mă înfiase pe mine; l-a găsit spre jalea şi pacostea ei, că era un beţivan şi jumătate. Ce-o mai bătea, sărmana de dânsa! De groază mi se încrâncena carnea pe mine. Faţă de o mărturisire aşa de sinceră, mama se simţi dezarmată, ba chiar se mai gândi că

Pavel ar putea să se supere pentru că răspunsese atât de neprietenos acestui om ciudat. Deci, cu un zâmbet de vinovăţie, lămuri:

— Nu m-am supărat, dar ai întrebat prea… aşa… de-a dreptul! E o amintire de la bărbăţelul meu, dumnezeu să-l ierte! Nu cumva eşti tătar?

Omul îşi bălăbăni scurt picioarele şi zâmbi atât de larg, că

până şi urechile i se mişcară parcă mai înspre ceafă. Apoi rosti grav:

— Pân-acuma, nu.

— După grai, parcă n-ai fi rus! – îşi explică bănuiala, zâmbind şi ea, căci îi înţelesese tâlcul glumei.

— Graiul meu e mai dulce decât cel rusesc! – spuse musafirul, dând din cap cu veselie.

— Sunt hohol M din oraşul Kanev.

— Şi demult eşti prin părţile noastre?

— Apăi s-a împlinit anul de când am venit în târg, iar acum o lună am intrat la fabrică. Am găsit oameni tare de treabă, de pildă feciorul dumitale şi alţii ca el. Am să rămân aici, –

adăugă el, ciupindu-şi mustaţa.

Mama era bucuroasă acum de cunoştinţa acestui om şi, în dorinţa de a-l răsplăti într-un fel pentru vorba pe care o spusese adineauri despre Pavel, îl întrebă:

— Poate vrei un ceai?

— Cum adică, să mă ospătez aşa, de unul singur? – zise el săltând din umeri.

— Las' să vie şi ceilalţi şi atunci poţi să ne tot ospătezi…

Vorbele acestea stârniră iarăşi în inima mamei temerile de mai-nainte.

Poreclă dată ucrainenilor, (N. red. rom.) „Ce bine ar fi să fie toţi ca el”, îşi spuse ea cu o dorinţă fierbinte.

Iarăşi se auziră paşi în tindă, uşa se şi deschise de îndată şi mama se ridică iarăşi în picioare. Spre mirarea ei însă, în bucătărie intră o fată de statură potrivită, cu o faţă simplă de ţărancă şi cu părul bălai împletit într-o coadă groasă. întrebă

cu o voce aproape şoptită:

— N-am întârziat cumva?

— Nu, fii pe pace! – răspunse hoholul, care stătea în pragul uşii de la odaia din faţă.

— Pe jos venit-ai?

— Fireşte! Dumneata eşti mama lui Pavel Mihailovici? Bună

seara! Pe mine mă cheamă Nataşa…

— Şi după tată? – o întrebă mama.

— Vasilievna. Iar pe dumneata?

— Pelagheia Nilovna.