S-a tot codit cam vreun minut la uşa cu paravan, cum fac ei, şi a intrat. Avea pe vârful capului o pălărie de paie cu borul tare şi ducea un pachet înfăşurat în ziar: m-am gândit că are un sfert de dolar sau cel mult un dolar şi, după ce-o să se mai uite, o să
cumpere poate un pieptene ieftin ori o sticlă de parfum pentru negri, aşa că n-am deranjat-o deloc un minut sau cam atâta, dar am băgat de seamă că era frumuşică într-un fel stângaci, taciturn şi că
arăta mult mai bine acum, în rochia ei de bumbac şi cu aerul ei direct, decât o să arate după ce-o să cumpere lucrul la care o să se hotărască în cele din urmă. Ori după ce-o să spună că-l vrea. Mi-am dat seama că era hotărâtă încă înainte să intre. Dar trebuie să-i laşi încet. Aşa că am continuat să fac ceea ce făceam, gândindu-mă să-l pun pe Albert s-o servească, după ce-o să se-ntoarcă de la fântână, când, uite că el se apropie de mine. „Femeia aia”, a zis el.
„Mai bine aţi vedea ce vrea.”
„Ce vrea?” am zis.
„Nu ştiu. Nu pot scoate nimic de la ea. Mai bine v-aţi ocupa de ea.”
Aşa că am trecut după tejghea. Am văzut că era desculţă şi stătea cu tălpile lăţite comod pe podea, ca şi cum ar fi fost obişnuită. Se uita la mine cu o privire grea, ţinând pachetul; am văzut că avea nişte ochi negri cum nu mai văzusem şi că nu era de pe la noi. Nu-mi aminteam s-o mai fi zărit vreodată prin Mottson.
„Cu ce vă pot servi?” am zis.
Dar ea n-a zis nimic. Se uita fix la mine, fără să clipească. Apoi s-a uitat îndărăt, la lumea de la fântână.
Apoi s-a uitat pe lângă mine, către fundul prăvăliei.
„Vrei să vezi ceva lucruri de toaletă?” am zis. „Ori medicamente?”
„Asta-i”, a zis ea. S-a uitat din nou, iute, spre fântână.
Aşa că am crezut că maică-sa ori altcineva o trimisese după vreo alifie din cele femeieşti şi ei îi era ruşine să ceară. Ştiam că nu poate avea un ten ca al ei şi că n-o s-o folosească ea însăşi, las’ că
de-abia avea vârsta la care ştia la ce foloseşte. E o ruşine cum se otrăvesc singure cu asta. Dar în acest ţinut n-ai decât să te aprovizionezi cu aşa ceva, ori să te laşi de meserie.
„O”, am zis. „Ce foloseşti? Avem_____” S-a uitat din nou la mine, aproape zicându-mi, taci, şi iar s-a uitat înspre fundul prăvăliei.
„N-aţi vrea să trecem acolea-n fund?” a zis ea.
„Perfect”, am zis. Trebuie să le faci pe plac. Ia mai puţin timp.
Am urmat-o spre fundul prăvăliei. A pus mâna pe uşă. „Nu-i nimic acolo-n spate, afară de ghişeul pentru reţete”, am zis. „Ce-ţi trebuie?”
S-a oprit şi m-a privit. Parcă i s-ar fi luat un capac de pe faţă, de pe ochi. Să-i fi văzut ochii: şi muţi şi plini de speranţă şi parcă
dorind, cu încăpăţânare întunecată, să fie dezamăgiţi. Dar o neliniştea ceva; vedeam bine asta. „Care-i necazul?” am zis. „Hai, spune ce doreşti să iei. Mai am şi alte treburi.” Nu voiam s-o grăbesc, dar aici omul n-are atâta timp cât au ei acolo, la ţară.
„Necazu-ăla de-l are femeile”, a zis ea.
„O”, am zis. „Asta-i tot?” M-am gândit că poate era mai tânără
decât arăta şi că prima o speriase ori poate că una dintre ele fusese un pic anormală, cum se-ntâmplă cu femeile tinere. „Unde-i măicuţa ta?” am zis. „N-ai mamă?”
„E-acolea, afară-n căruţă”, a zis ea.
„De ce n-ai vorbit cu ea despre asta, înainte de-a lua vreun medicament”, am zis. „Orice femeie ţi-ar fi putut spune despre asta.” S-a uitat la mine şi eu m-am uitat din nou la ea şi am zis,
„Câţi ani ai?”
„Şap’şpe” a zis ea.
„O”, am zis. „Credeam că poate eşti…” Mă urmărea. Dar, în asemenea împrejurări, după ochi, toate par că n-au nicio vârstă şi că, în orice caz, cunosc tot ce-i pe lume. „Îţi vine prea la timp ori nu-ţi vine chiar când trebuie?”
Nu s-a mai uitat la mine, dar nu s-a mişcat. „Da”, a zis ea. „Aşa cred. Da.”
„Bine, care?” am zis. „Nu ştii?” E-o crimă şi-o ruşine; dar, la urma urmelor, tot o să cumpere de la cineva. Stătea acolo, fără să
se uite la mine. „Vrei ceva ca s-o oprească?” am zis. „Aşa-i?”
„Nu”, a zis ea. „Asta-i. Că s-a şi oprit.”
„Bine, ce_____” Faţa îi era puţin aplecată, liniştită, cum fac ele când au de-a face cu un bărbat, în aşa fel, ca acesta să nu ştie niciodată unde o să cadă trăsnetul. „Nu eşti măritată, aşa?” am zis.
„Nu.”
„O”, am zis. „Şi de cât timp s-a oprit? Să fie vreo cinci luni?”
„Nu-i decât două”, a zis ea.
„Bon, n-am în prăvălie nimic care să-ţi folosească”, am zis,
„afar’ de cazul când îţi trebuie un biberon. Şi te sfătuiesc să-l cumperi şi să te-ntorci acasă şi să-i spui asta tăicuţului tău, dacă ai, şi să-l laşi să pună pe careva să-ţi cumpere un certificat de căsătorie. Asta-i tot ce doreai?”
Dar ea stătea tot acolo, fără să mă privească.
„Am bani să-ţi plătesc”, zice ea.
