mă mişc, chiar aşa, aşezat. Da am încercat să-i vorbesc şi el s-a oprit din râs şi s-a uitat în sus, la mine.

„Vrei să mă duc?” a zis el.

„Are să fie mai bine pentru tine”, am zis. „Acolo-i linişte, cu nime de să te sâcâie şi altele. Mai bine pentru tine, Darl”, am zis.

„Mai bine”, a zis el. A-nceput să râdă iar. „Mai bine”, a zis el.

De-abia mai putea s-o zică de râs. Şedea pe pământ şi noi ne uitam la el şi el râdea şi râdea. Erea cumplit. Cumplit, asta-i. Blestemat să fiu, de puteam să văd ceva de râs. Că doar nimica nu îndreptăţea distrugerea dinainte pusă la cale a ceea ce un om a durat cu propia lui sudoare şi-n care-a pus la păstrare rodu sudorii sale.

Da nu-s atât de sigur că un om are dreptu să zică ce-i nebun şi ce nu. E ca şi cum în fiecare om ar fi un ins care-a trecut dincolo de zdrăvenie ori de nebunie şi care urmăreşte faptele fireşti şi nefireşti ale acelui om cu aceeaşi groază şi cu aceeaşi uimire.

Peabody

Am zis, „Socot că un om, la ananghie, poate să se lase cârpocit de Bill Varner, ca un catâr împuţit, dar afurisit să fiu, dacă omu de-l lasă pe Anse Bundren să-l trateze cu ciment brut n-are de rezervă mai multe picioare decât am eu.”

„Ei a vrut numai să-mi vie mie mai uşor”, a zis el.

„Vrut, draci copţi”, am zis. „Ce dracu i-a trăsnit lui Armstid prin cap, de i-a lăsat să te urce-n căruţă din nou?”

„Apăi că se-ndreptase binişor”, a zis el. „Şi n-aveam timp de aşteptat.” M-am uitat numai la el. „Şi-apoi n-am mai avut bătaie de cap”, a zis el.

„Ia nu mai minţi, acolo, nu mai încerca să-mi spui mie c-ai mers şase zile, într-o căruţă fără arcuri, cu un picior rupt şi n-ai avut bătaie de cap.”

„Păi, n-am avut multă”, a zis el.

„Vrei să spui că nu i-a dat multă bătaie de cap lui Anse”, am zis.

„Nu mai multă decât i-a dat să-l doboare pe diavolul ăla amărât, în mijlocul străzii şi să-l bage-n fiare ca p-un criminal împuţit. Ia să

nu-mi spui mie. Şi să nu-mi spui mie c-ai pierdut şai’j’de petece de piele când ţi-au scos’ betonul şi nu te-a supărat deloc. Şi să nu-mi spui mie că n-o să te supere deloc când o să trebuiască să

şchioapeţi cu-un picior mai scurt, toată viaţa, ca să-ţi ţii echilibrul

– asta dac-o să mai poţi umbla. Beton”, am zis. „Dumnezeule Mare, de ce nu te-a dus Anse la cea mai apropiată fabrică de cherestea, să-ţi bage piciorul sub fierăstrău? Că sigur îl vindeca.

Dup-aia voi toţi aţi fi putut să-l băgaţi pe el cu capul sub fierăstrău şi să vindecaţi o întreagă familie… Că tot veni vorba, unde-i Anse? Ce-nvârte-acu?”

„Duce-ndărăt cazmalele alea de le-a-mprumutat”, a zis el.

„În regulă”, am zis. „Păi, sigur, cum să-şi îngroape el nevasta dacă nu-mprumută cazmaua respectivă. Afar’ de cazul când ar fi

putut să-mprumute şi-o gaură-n pământ. Rău, foarte rău că nu l-aţi vârât pe el acolo… Te doare?”

Lăsaţi, ce să mai tot vorbim”, a zis el, şi năduşeala cu boaba cât bilele de marmură i se prelingea în jos, pe obraz şi obrazul cam de culoarea sugativei.

„În regulă, nu”, am zis. „Cam pe vara ce vine o să poţi umbla fain, şontâc-şontâc, pe piciorul ăsta. Atunci n-o să te mai supere –

ca să nu mai vorbim… Dacă-i ceva să-l poţi numi noroc, poţi spune că, din fericire, ăsta-i tot picioru-ăla de l-ai rupt mai

’nainte”, am zis.

„To’ma-aşa zice şi taica”, a zis el.

MacGowan

S-a-ntâmplat că eram după ghişeul pentru reţete şi turnam nişte siropuri de şocolată, când Jody vine-ndărăt şi zice, „Fii atent, Skeet, e o femeie, în faţă, vrea s-o vadă doctorul şi când am zis Ce doctor vrei să te vadă, ea a zis că vrea s-o vadă doctorul care lucrează aici şi când am zis Da nu-i niciun doctor de lucrează aci, ea a rămas acolo numai, privind îndărăt, încoace.”

„Ce fel de femeie-i?” zic. „Spune-i să urce la biroul lui Alford.”

„Femeie de la ţară”, zice el.

„Trimite-o la comitat”, zic. „Spune-i că toţi doctorii s-au dus la Memphis, la o Convenţie a Bărbierilor.”

„E-n regulă”, zice şi se-ndepărtează. „Arată destul de bine pentru o fată de la ţară”, zice el.

„Aşteaptă”, zic. El a aşteptat şi eu m-am dus de m-am uitat printr-o crăpătură. Dar n-aş fi putut spune nimic, afară de faptul că

avea picioare faine, cum se vedeau în lumină. „Zici că-i tânără?”

zic.

„Pare o mămică destul de picantă pentru o fată de la ţară”, zice.

„Ia asta”, zic, şi-i dau şocolata. Mi-am scos şorţul şi m-am dus în faţă, acolo. Arăta destul de bine. Una din alea cu ochi de cărbune care arată de parcă acu-acu bagă cuţitu-n tine de te mai ţii de ea. Arăta destul de bine. Nu mai era nimeni în prăvălie; era ora mesei.

„Cu ce-ţi pot fi de folos?” zic.

„Sunteţi doctor?” zice.

„Sigur”, zic. M-a lăsat din priviri şi a-nceput să se uite prin jur.

„Putem să mergem acolo-n spate?” zice.

Era numai douăşpe şi-un sfert, dar m-am dus şi i-am spus lui Jody să cam ţină tira şi să fluiere şase dacă bătrânul îşi face apariţia, fiindcă niciodată nu se-ntoarce înainte de unu.

„Mai bine te-ai lăsa păgubaş”, zice Jody. „O să te dea-n şuturi

afară, cât ai clipi.”

„Nu se-ntoarce niciodată până-n unu”, zic. „Îl vezi când intră la poştă. Acu bleojdeşte-ţi ochii bine şi pune-mă-n temă cu-un fluierat.”

„Ce-ai de gând?” zice.

„Tu să stai cu ochii pe stradă. Îţi povestesc eu mai târziu.”

„Ce zici, mă laşi piua-a doua?” zice el.

„Da ce dracu crezi tu că-i asta?” zic; „herghelie? Ţine tira. Eu intru-n conferinţă.”