„Sunt ai tăi, ori el a fost galanton şi ţi-a dat banii.”
„El mi i-a dat. Zece dolari. A zis că-mi ajunge.”
„Nici o mie de dolari şi nici zece cenţi nu-s de-ajuns la mine-n prăvălie”, am zis. „Ascultă ce-ţi spun eu şi du-te-acasă şi spune-i tatălui tău ori fraţilor, dacă ai, ori primului om de care dai, pe drum.”
Dar ea nu s-a clintit. „Lafe mi-a zis că găsesc la farmacie. El a zis să-ţi spui că io şi el n-o să spunem niciodat’ că ne-ai vândut asta.”
„Ce rău îmi pare mie că frumosul tău Lafe n-a venit în persoană
după asta; de-asta-mi pare mie rău. Ştiu şi eu: în cazul ăsta, aş fi avut puţin respect pentru el. Poţi să te duci înapoi şi să-i spui că eu am zis aşa – dacă n-o fi acum pe la jumatea drumului spre Texas, după cum nici nu mă-ndoiesc. Eu, farmacist respectabil, care ţin prăvălie şi mi-am crescut familia şi sunt membru al bisericii de cincizeci şi şase de ani, în acest oraş. Am să le spun alor tăi, eu însumi, numai să aflu cine-s.”
S-a uitat la mine, acum ochii şi faţa din nou cam pustii, ca atunci când o văzusem prima dată prin vitrină. „N-am ştiut”, a zis ea. „El mi-a zis că găsesc ceva la farmacie. A zis că s-ar putea să nu vrea să-mi vândă mie, da’ dacă am zece dolari şi le spui că nu spui la nime, niciodată…”
„N-a putut spune că la farmacia asta”, am zis. „Dacă a făcut-o sau mi-a pomenit numele, îl invit s-o dovedească. Îl invit s-o repete, ori îl urmăresc în justiţie, până-n pânzele albe, aşa să-i spui.”
„Da’ poate că altă farmacie o să vrea”, a zis ea.
„În cazul ăsta, nu mă priveşte. Io, asta-i_____” Atunci m-am uitat la ea. Grea viaţă au; uneori, un bărbat… dacă poate să existe vreodată vreo scuză pentru păcat, care însă nu poate fi. Şi-apoi viaţa n-a fost făcută să fie uşoară pentru oameni: n-ar mai fi avut niciodată vreun motiv să fie buni şi să moară. „Fii atentă”, am zis.
„Scoate-ţi din cap ideea asta. Domnul ţi-a dat ce ai, chiar dacă El l-a folosit pe diavol ca să facă aşa. Du-te-napoi, la Lafe, şi luaţi ăi zece dolari şi căsătoriţi-vă cu ei.”
„Lafe mi-a zis că găsesc ceva la farmacie”, a zis ea.
„Atunci du-te şi ia”, i-am zis. „Aici nu găseşti.”
A ieşit afară, cărând pachetul, tălpile hârşâindu-i-se uşor de podea. La uşă, s-a mai codit şi-a ieşit. Am văzut-o prin geam cum se duce-n josul străzii.
Ce-a urmat ştiu de la Albert. El a zis de căruţă, că era oprită în faţa magazinului de fierărie al lui Grummet şi toate cucoanele se împrăştiau care-ncotro, pe stradă, cu batistele la nas şi o mulţime de oameni rezistenţi la miros stăteau în jurul căruţii, ascultând cum poliţaiul discută cu omul. Era un soi de om înalt, slăbănog,
şedea în căruţă şi zicea că-i stradă publică şi că socotea el că are aceleaşi drepturi ca oricare şi poliţaiul îi zicea că trebuie să plece; lumea n-o să suporte asta. Murise de opt zile, zicea Albert. Veneau dintr-un loc, din ţinutul Yoknapatawpha, şi încercau să ajungă cu mortul la Jefferson. Trebuie să fi fost ca o bucată de brânză
stricată într-un muşuroi de furnici, în căruţa aia prăpădită de care zicea Albert că oamenii erau înspăimântaţi c-o să se facă ţăndări înainte ca ei s-o scoată din oraş, cu lada aia făcută-n casă şi un alt individ cu piciorul rupt, zăcând pe-o plapumă, pe capac, şi tatăl şi un băieţel stând pe leagănul căruţii şi poliţaiul încercând să-i scoată din oraş.
„E stradă publică”, zice omul. „Consider că ne putem opri să
cumpărăm ceva, ca orişicare alt om. Avem bani să plătim pentru asta şi nu ezistă v’o lege de să zică că un om nu poa’ să-şi cheltuiască banii unde vrea.”
Se opriseră să cumpere nişte ciment. Celălalt băiat era la Grummet, înăuntru, încercând să-l facă pe Grummet să rupă un sac şi să-i dea de zece cenţi şi, până la urmă, Grummet a rupt sacul, ca să scape de el. Le trebuia ciment ca să fixeze într-un fel piciorul rupt al individului.
„Da’ bine, o să-l omorâţi”, a zis poliţaiul. „O să-l faceţi să-şi piardă piciorul. Duceţi-l la un doctor şi îngropaţi asta cât puteţi mai repede. Ce, nu ştiţi că sunteţi pasibili de închisoare pentru periclitarea sănătăţii publice?”
„Făcem tot ce putem”, a zis tatăl. Apoi a spus o poveste lungă
despre cum au trebuit să aştepte căruţa să li se-ntoarcă şi cum podul fusese măturat de apă şi cum s-au dus cale de opt mile la alt pod şi apele-l luaseră şi pe ăla, aşa că ei s-au întors şi-au trecut prin vad şi catârii s-au înecat şi cum au făcut rost de alţi catâri şi-au constatat că drumul era stricat de ape şi-au trebuit să vină, dând ocol tocmai pe la Mottson, şi-atunci cel cu cimentul s-a întors şi i-a zis să tacă.
„Plecăm îndată”, i-a zis el poliţaiului.
„N-am vrut să supărăm pe niminea”, a zis tatăl.
„Să-l duci pe omul asta la doctor”, i-a zis poliţaiul celui cu
cimentul.
„Consider că se simte bine”, a zis el.
„Sa nu crezi că suntem lipsiţi de suflet”, a zis poliţaiul. „Dar cred că-ţi dai singur seama cum stă treaba”. „Pai, da”, a zis celălalt. „Plecăm de-ndată ce se-ntoarce Dewey Dell. S-o dus să
dea un pachet.”
Aşa că au stat acolo, cu lumea trasă îndărăt, cu batiste pe faţă, până ce într-un minut a apărut fata cu pachetul înfăşurat în ziare.
„Haida”, a zis cel cu cimentul, „am pierdut prea mult timp”. Aşa că s-au urcat în căruţă şi s-au dus. Şi când m-am dus la cină, aveam încă mirosul în nări. Şi ziua următoare, poliţaiul şi cu mine am început să adulmecăm şi am zis:
„Îţi miroase ceva?”
„Cred că sunt acu-n Jefferson”, a zis el.
„Ori la puşcărie. Dar bine, slavă Domnului că nu-i închisoarea noastră.”
„Asta aşa-i”, a zis el.
Darl
„Uite locu”, zice taica. Trage căruţa aproape şi stă şi se uită la casă. „Am putea lua neşte apă de-acolea.”
„E-n regulă”, zic. „Trebuie să-mprumuţi o găleată de la ei, Dewey Dell.”
„Dumnezeu ştie tot”, zice taica. „Nu vreau să rămân dator nimuruia, Dumnezeu ştie.”
