„Poate găseşti vreun vas mai mare, ia-l”, zic. Dewey Dell se dă
jos din căruţă cu pachet cu tot. „Ţi-au dat mai multă bătaie de cap decât te aşteptai, ca să-i vinzi la Mettson”, zic. Vieţile ni se destramă în nevânt, nesunet, gesturile ostenite recapitulează
trudnic ecouri din constrângerile din vremuri de demult cu nemână
pe necoarde; în lumina asfinţitului, ne prăbuşim cu înfăţişări furioase, gesturi moarte, de păpuşi. Cash şi-a rupt piciorul şi acum rumeguşul curge afară. Sângerează de moarte, Cash.
„Nu vreau să rămân dator”, zice taica. „Dumnezeu ştie tot.”
„Atunci pişă-te”, zic. „Ne putem sluji de pălăria lui Cash.”
Când Dewey Dell se întoarce, omul o însoţeşte. Apoi se opreşte şi ea vine spre noi şi el stă acolo şi, după o clipă, se duce înapoi, spre casă şi stă pe prispă, urmărindu-ne.
„Mai bin’ să nu-l dăm jos”, zice taica. „Îl putem potrivi şi-aciia.”
„Vrei să te dăm jos, Cash?” zic.
„Păi, ce, n-ajungem mâine la Jefferson?” zice el. Ne urmăreşte cu ochi întrebători, concentraţi şi trişti. „Poa’ s-o duc pân’ atunci.”
„O să-ţi vie mai uşor”, zice taica. „N-or să se mai frece oasele”.
„Poa’ s-o duc”, zice Cash. „Pierdem timp dacă ne oprim.”
„Da’ l-am şi cumpărat”, zice taica.
„Poa’ s-o mai duc”, zice Cash. „Nu mai e decât o zi. Nu diranjează defel, ca să spun aşa.” Se uită la noi, ochii largi, pe faţa cenuşie, întrebător. „Se prinde şi-aşa”, zice el.
„Da’ l-am şi cumpărat”, zice taica.
Amestec cimentul în vas, agitând apa groasă în rotocoale groase, de-un verde stins. Aduc vasul la căruţă, unde Cash îl vede. Zace pe spate, profilul lui delicat se înscrie ascetic şi adânc pe cer.
„Crezi că-i bine?” zic.
„Să nu pui apă prea multă, că nu se-ntăreşte ca lumea”, zice el.
„Crezi că atâta-i prea multă?”
„Poate, dac-ai face rost de-un pic de nisip”, zice el. „Nu mai e decât o zi. Nu mă diranjează defel.”
Vardaman se duce-n josul drumului, înspre locul unde am tăiat drumeagul şi se-ntoarce cu nisip. Îl toarnă încet, în rotocoale groase, în vas. Mă duc iar la căruţă.
„Ce zici, acu-i bine?”
„Bine”, zice Cash. „Puteam s-o mai duc. Nu mă diranjează
defel.”
Slăbim legăturile şi turnăm cimentul peste piciorul lui, încet.
„Fereşte asta”, zice Cash. „Dacă poţi, nu da nimic pe ea.”
„Da”, zic. Dewey Dell rupe o bucată de hârtie din pachet şi şterge cimentul de pe capac atunci când picură de pe piciorul lui Cash.
„Cum e?”
„Grozav”, zice el. „E rece. E grozav.”
„Măcar de ţi-ar ajuta”, zice taica. „Iartă şi tu. Io n-am prevăzut-o, după cum nici tu.”
„E grozav”, zice Cash.
Măcar de-ai putea să te descurci la vreme. Ar fi frumos, numai să te poţi descurca la vreme.
Punem scândurelele la loc, strângem legăturile bine, cimentul iese încet printre ele, vâscos, verde-deschis. Cash ne urmăreşte în linişte, cu privirea aceea, adânc întrebătoare.
„O să-l ţină bine”, zic.
„Bine”, zice Cash. „Îţi sunt îndatorat.”
Apoi ne ducem cu toţii la căruţă şi ne uităm cu atenţie la el. El se-apropie de drum, în spatele nostru, cu spinarea de lemn, obrazul de lemn şi mişcându-se doar de la coapse în jos. Se apropie fără un
cuvânt, cu ochii lui gălbii şi neclintiţi pe faţa morocănoasă şi se urcă în căruţă.
„Iaca-un deal, zice taica.” „Consider c-o să tre’ s’ te cam dai jos şi să mergi pă picere.”
Vardaman
Darl şi cu Jewel şi cu Dewey Dell şi cu mine urcăm dealu-n urma căruţii. Jewel s-a întors. A răsărit aşa, pe drum, şi s-a suit în căruţă. Umbla pe jos. Jewel nu mai are cal. Jewel este fratele meu.
