„De un’e-ai făcu rost de zece dolari?”

„Taică. Taică.”

„Nu vrei să-mi spui. Ai făcut rost de ei, într-un fel aşa de ruşinos, că n-ai coraju să spui.”

„Da-ţi spui doar că nu-i ai mei. Ce, nu poţi să pricepi că nu-i ai mei?”

„Ca cum nu i-aş mai da-napoi. Da că-l face de hoţ pe tata ei propiu.”

„Doar ţi-am spus că nu pot. Îţi spui că nu e banii mei. Altfel, Dumnezeu ştie că puteai să-i iei.”

„Noo-i mai iau. Propia mea fică bună, de mi-a mâncat mâncarea şap’şpe ani la rând, mă refuză să-mi împrumute zece dolari.”

„Da nu-i ai mei. Nu pot.”

„Atunci ai cui e?”

„Mi i-a dat cineva. Să cumpăr ceva.”

„Ce să cumperi?”

„Taică. Taică.”

„Că doară-i împrumut numa, no-i iau. Ştie El, Dumnezeu, că nu-mi place ca copiii mei, sângele meu, să-mi facă f’o acuzaţie. Da io le dau ce-i al meu, din toată inima. Cu bucurie şi din toată inima le dau. Şi-acu ei mă refuză. Addie. Mare noroc pă tine c-ai murit, Addie.”

„Taică. Taică.”

„Ştie El, Dumnezeu, c-aşa-i.”

A luat banii şi s-a dus.

Cash

Aşa că, atunci când ne-am oprit acolo, să împrumutăm lopeţile, am auzit patifonu cum cântă-n casă şi când ne-am făcut treaba cu lopeţile, taica zice, „Consider că mai bine să le duc ’napoi.”

Aşa că ne-am întors la casa aia. „Mai bin’ l-am duce pe Cash la alde Peabody”, a zis Jewel.

„N-o să ne ia nici o minută”, a zis taica. S-a dat jos din căruţă.

Acuma muzica nu mai cânta.

„Dă-le lu’ Vardaman să le ducă”, a zis Jewel. „Le duce de două

ori mai iute ca tine. Ori, ce mai; le duc io_____”.

„Consider s’ le duc mai bine io”, zice taica. „De vreme ce io le-am împrumutat.”

Aşa c-am stat în căruţă, da-acu muzica nu cânta. Socot că-i mai bună treaba că noi n-am avut niciunu. Socot că n-aş mai fi termenat nicio treabă, tot ascultându-l. Nu ştiu dacă nu cumva ăl mai fain lucru de-l poate avea omu e-un pic de muzică. Aşa se pare, c-atunci când el intră-n casă, ostenit, pentru noapte, nimica nu-i de să-l poată odihni ca un pic de muzică de-i cântă şi el se odihneşte. Le-am văzut io pe alea de se închid ca o tabacheră, cu un mâner şi cu tot, aşa că omu poa’ s-o ducă unde vrea.

„Ce crezi că face?” zice Jewel. „Pân-acu căram lopeţile alea de zece ori încolo şi-ncoace.”

„Lasă-l la pas”, zic. „Adu-ţi aminte că nu mai e sprinten ca tine.”

„Atuncea de ce nu m-a lăsat pe mine să le duc ’napoi? Tre’ să-ţi arinjăm picioru, să putem pleca mâine-acas’.”

„Avem timp berechet”, am zis. „Oare cât o costa maşinili alea-n rate?”

„Rate, cu ce?” a zis Jewel. „Cât ai ca s-o cumperi?”

„Nu poa’ să ştii niciodat’”, am zis. „Cred c-aş fi putut s-o cumpăr p-aia de la Suratt cu cinci dolari.”

Şi aşa că taica a venit înapoi şi ne-am dus la alde Peabody. În timpu cât eream noi acolea, taica a zis că se duce la frizerie să se radă. Şi-a zis că-n noaptea aia are el o treabă de arinjat şi parcă se uita cam în părţi când a zis asta, cu păru lui pieptănat ud şi bine potrivit şi amirosind dulceag a parfum, da am zis, lasă-l în pace; n-aş avea nimic contra s-ascult ceva mai multă muzică din aia, io, cu urechile mele.

Şi aşa că-n dimineaţa ailaltă iar s-a fost dus; după aia s-a-ntors şi ne-a zis, înhămaţi şi fiţi gata să plecăm şi că el o să ne-ntâlnească

şi când ei s-a dus, el a zis „Nu consider că prea mai ai bani.”

„Peabody mi-a dat tocma egzact cât să plătesc oţelu’”, am zis.

„N-aveam lipsă de nimic al’ceva, nu-i aşa?”

„No”, a zis taica; „no. Noi n-avem lipsă de nimica.” A rămas acolo, fără să se uite la mine.

„Dacă-i ceva de ne trebui’ urgent, socot că ne-mprumută

Peabody”, am zis.

„No”, a zis el; „no-i nimic al’ceva. Să m-aşteptaţi cu toţii, la colţ.”

Aşa că Jewel a prins catârii şi-a venit să mă ia şi-a aşternut pentru mine o saltea de paie în căruţă şi-am tăiat piaţa către colţu unde-a zis taica şi noi şedeam acolo-n căruţă şi aşteptam, Dewey Dell şi Vardaman mânca banane, când îi vedem pe stradă, că vin către noi. Taica venea cu aeru-ăla al lui, oareşcum ţanţoş şi ticăloşit în acelaşi timp, ca pe vremea când făcea ceva care ştia el bine că n-o să-i placă maichii şi ducea un mâner în mână şi Jewel zice „Cine-i?”

Atunci vedem că nu mâneru-l făcea s-arate altfel: era faţa lui şi Jewel zice, „Şi-a pus dinţii.”

Asta erea. Îl făcea s-arate cu un picior mai înalt, din cum îşi ţinea capu sus şi ticăloşit şi mândru totodată şi-apoi o vedem îndărătu lui, ducând ălălalt mâner – un fel de femeie cu înfăţişare de raţă, gătită nevoie mare, cu nişte ochi dintr-ăia, grei şi spălăciţi ca bilele de sticlă, ca şi cum ar porunci bărbatului de se nemerea dinaintea ei să nu care cumva să scoaţă o vorbă. Şi-acolo am şezut şi ne-am uitat la ei şi Dewey Dell şi Vardaman cu gura căscată şi-

n mâini cu bananele-ncepute şi ea numa ce răsare de după taica şi se uită la noi, adicătelea să-ndrăznească el v’un bărbat. Şi-atuncea văd că cutia de-o ducea ea erea unu din patifoanele alea mici.

Erea, n-am ce zice, închis fain-frumos, ca un tablou, şi-aşa că, de fiecare dată când o să vie, comandată pân poştă, o placă nouă, şi noi în casă, iarna, o s-o ascultăm, o să mă gândesc, ce ruşine că

Darl nu poa’ să fie şi el şi să-i placă şi lui. Da pentru el e mai bine-aşa. Lumea asta nu-i lumea lui; viaţa asta viaţa lui.

„Ăştia e Cash şi Jewel şi Vardaman şi Dewey Dell”, zice taica, arătând şi ticăloşit şi mândru, cu dinţii ăia-ai lui şi cu toate, chiar de nu se uita la noi. „V-o prezentez pe doamna Bundren”, zice el.

SFÂRŞIT

1 Jewel, în englezeşte: bijuterie, giuvaer (N.T.) 2 Nickel = monedă de 5 cenţi (N. T.).