Când m-am dus să aflu unde şade ei peste noapte, am văzutceva. Ei a zis, „Un’i-i Darl? Un’ s-a dus Darl?”
A cărat-o înapoi, sub măr.
Grajdu erea încă roşu, da acum nu mai erea grajd. Se prăbuşise şi roşeaţa se-nălţa în volburi. Grajdu se-nălţa învolburându-se-n crâmpeie mici, roşii, la cer şi la stele şi stelele s-a tras îndărăt.
Cash era încă treaz. Îşi mişca-ntr-o parte şi-n alta capu cu faţa brobonită de sudoare.
„Să-ţi mai punem neşte apă, Cash?” a zis Dewey Dell.
Picioru şi laba lu Cash s-a-nnegrit. Luminăm cu lampa şi ne uităm la laba şi la picioru lu Cash unde s-a-nnegrit.
„Talpa ţi-i ca laba de negru, Cash” am zis.
„Consider c-o să tre’ să spargem aia”, a zis taica.
„La ce mama dracului i-aţi pus asta-acolo?” a zis dom’
Gillespie.
„Am considerat că oareşcum o să i-l ţie”, a zis taica. „Am considerat că să-l ajut.”
A adus fieru de călcat şi ciocanu. Dewey Dell ţinea lampa. A trebuit să dea cu nădejde. Şi-atunci Cash a adormit.
„Acu doarme, am zis. „Nu poa’ să-l doară când doarme.”
S-a spart numa. Da de ieşit n-a ieşit.
„O să-i ia şi pielea”, a zis dom’ Gillespie. „La ce mama dracului i-aţi pus asta-acolo? Nu i-a dat la nime pân cap să ungă-ntâi picioru cu grăsime?”
„Am socotit că-l ajut”, a zis taica. „Darl i l-o pus.”
„Un’i-i Darl?” a zis ei.
„Şi niciunu din voi n-a avut mai multă minte ca ăsta?” a zis dom’ Gillespie. „’N or’ce caz, io credeam că are.”
Jewel zace pe burtă. Spinarea i-e roşie. Dewey Dell l-a uns c-o alifie. Alifia-i făcută din unt şi funingine, să scoaţă focu. Dup-aia
spinarea i-a fost neagră.
„Te doare, Jewel?” am zis. „Spinarea ta-i ca de negru, Jewel”, am zis. Talpa şi picioru lu Cash e ca de negru. După aia-a spart-o.
Picioru lu Cash sângera.
„Du-te-napoi şi te culcă”, a zis Dewey. Dell. „Acu trebuie să
dormi.”
„Un’i-i Darl?” a zis el.
El e-acolo-afar’, sub măr, cu ea, întins pe ea. El e-acolo, aşa că
pisica n-o să vie-napoi. Am zis, „Ai de gând s-o aperi de pisică, Darl?”
Luna îl păta cu lumină. Pe ea erea liniştită, da pe Darl lumina umbla-n sus şi-n jos.
„Nu tre’ să plângi”, am zis. „Jewel a salvat-o. Nu tre’ să plângi, Darl.”
Grajdu-i încă roşu. A fost încă şi mai roşu. Dup-aia s-a-nălţat în volburi, făcând ca stelele să se tragă-n grabă-napoi, fără să cadă.
M-a durut inima ca şi trenu.
Când m-am dus să aflu unde şade ei peste noapte, am văzutceva ce Dewey Dell zice că nu tre’ s-o spui niciodat’ la nimenea.
Darl
De-o bună bucată de vreme trecuserăm de firme: farmaciile, magazinele de îmbrăcăminte, doctoriile brevetate şi garajele şi cafenelele şi semnele de kilometraj micşorându-se, devenind mai complet re-mărite: 3 mi. 2 mi.
De pe coama dealului, cum urcăm din nou în căruţă, vedem fumul jos şi întins, dând impresia că nu se mişcă în după-amiaza nevântuită.
„Ăsta-i, Darl?” zice Vardaman. „Ăsta-i Jeffersonul?” Şi el a slăbit; faţa lui are, ca şi ale noastre, un aer încordat, visător, jigărit.
„Da”, zic. Îşi înalţă capul şi se uită la cer. Sus, deasupra ei, atârnă în cercuri ce se tot îngustează, atârnă ca fumul, cu o înfăţişare în afară de formă şi de scop, dar cu nicio sugestie exterioară de mişcare, înaintare sau retragere. Ne urcăm din nou în căruţă, unde Cash zace pe ladă, cioburi zimţuite de ciment cum se spărseseră pe picior. Catârii prăpădiţi coboară dealul, zuruind şi zăngănind.
„O să tre’ să-l ducem la doctor”, zice taica. „Consider că n-avem altă ieşire din asta.” Spatele cămăşii lui Jewel, pe unde-l atinge, se pătează încet şi negru cu grăsime. Viaţa a luat fiinţă în văi. A izbucnit pe dealurile înfricoşării din veacuri, poftelor din veacuri, disperărilor din veacuri. Iată de ce trebuie să urci dealurile cu pasul, ca să poţi coborî călare.
Dewey Dell şade pe locul ei, cu pachetul din jurnale pe genunchi. Când ajungem la poalele dealului, acolo unde drumul se netezeşte printre pereţi apropiaţi de copaci, ea începe să privească
liniştit împrejur, când într-o parte a drumului, când în cealaltă.
