unu din noi trebuie să facă ceva, aproape-mi vine să cred că, întrun fel, el a făcut ce trebuia. Da nu socot că ceva poate ierta pusu focului la grajdu omului şi primejduirea vitelor lui şi nimicirea propietăţii sale. Iată cum socot io că un om e nebun. Şi iată cum el nu mai poate să se uite-n ochii oamenilor. Şi socot că ei n-are altceva de făcut decât ce toată lumea zice că-i drept.
Într-un fel, sigur că-i o ruşine. Lumea pare că se depărtează de la dreapta învăţătură din bătrâni care zice să baţi cuiele ca lumea şi să făţuieşti muchiile bine, totdeauna, ca şi cum pentru propiu’ tău folos şi-nlesnire le-ai face. Ca şi cum unii oameni are scânduri faine şi netede, să-nalţe cu ele un tribunal şi alţii n-are decât bârne grosolane, bune numa’ să faci din ele o poiată ţapănă pentru pui, decât o hardughie de tribunal şi când amândouă se durează de mântuială ori se construieşte bine, de-i una ori alta, n-o să facă
omu să se simtă mai bine, nici mai rău.
Aşa c-am mers în susu străzii, către piaţă, şi el a zis, „Mai bin’
să-l ducem pe Cash la primu doctor. Îl lăsăm acolo şi după aia ne-ntoarcem şi-l luăm.” Asta-i fiindcă io şi cu el ne-am născut foarte aproape unu de altu şi asta cu zece ani înainte ca Jewel şi Dewey Dell şi Vardaman să-nceapă să vie. Mă simt neam cu ei, în bună
regulă, da ştiu şi eu. Şi io, ca ăl mai mare, şi de-acuma gândind tocma lucru de l-a făcut el: ştiu şi eu.
Taica se uita la mine, după aia la el şi molfăia.
„Haidem mai departe”, am zis. „Mai întâi să facem asta.”
„Mai mult ca sigur că ea ne vrea pe toţi, acolea”, zice taica.
„Ba mai întâi să-l ducem pe Cash la doctor”, a zis Darl. „Ea o s-aştepte. Tot aşteaptă de nouă zile.”
„Ce ştiţi voi”, zice taica. „Ăl cu care-ai fost dimpreună, de tânăr şi tu ai îmbătrânit lângă ea şi ea a-mbătrânit lângă tine şi-ai văzut cum vine etatea şi erea ăla de l-ai auzit zicând că n-are-a-face şi ştii tu că erea adevăru gol-goluţ, din lumea asta haină şi toată-ntristarea şi-ncercările omului. Ce ştiţi voi.”
„Ne-a mai rămas săpătura de făcut”, am zis.
„Şi Armstid şi Gillespie ţi-au zis să trimiţi vorbă-nainte”, a zis Darl. „N-ai vrea să mergem acum la Peabody, Cash?”
„Haidem mai departe”, am zis. „Mă simt destul de uşurat acuma.
Mai bine-i să faci lucrurile la timpu lor.”
„Măcar de-ar fi săpata”, zice taica. „Am uitat şi cazmaua.”
„Da”, a zis Darl. „Mă duc pe la magazinu de fierărie. N-avem încotro, tre’ să cumpărăm una.”
„Da’ coastă parale”, zice taica.
„Îţi pare rău c-o faci pentru ea”, zice Darl.
„Haida să luăm o cazma”, zice Jewel. „Dă-mi bani.”
Da’ taica nu s-a oprit. „Consider că putem face rost de-o cazma”, a zis el. „Consider că şi p-acilea-i creştini.” Aşa că Darl a şezut liniştit şi-am mers mai departe, cu Jewel ghemuit în chilnă, privind fix în ceafa lu Darl. Semăna cu unu din buldogii ăia, câinii ăia de nu scot niciun lătrat când zmucesc de lanţ şi pândesc pe ăla la care aşteaptă să saie.
El a stat în felu ăsta tot timpu cât ne-am aflat în faţa casei lu madam Bundren, auzind muzica şi uitându-se fix în ceafa lu Darl, cu ochii ăia ai lui, albi şi cruzi.
În casă cânta muzica. Erea un patifon dintr-alea. Erea natural, de ziceai că-i orhestră.
„Vrei să mergem la Peabody?” a zis Darl. „Or să ne-aştepte-aici şi-or să-i spună lu taica şi io te duc cu căruţa la Peabody şi mă-ntorc să-i iau.”
„Nu”, am zis. Erea mai bine s-o aşezăm pe ea-n pământ, acu, că
tot eream aşa de-aproape, aşteptând doar pân’ ce taica împrumuta cazmaua. El mânase de-a lungu străzii, pân’ ce-am auzit muzica.
„Or fi având f’una, p-acilea”, a zis el. A oprit fix la alde madam Bundren. Parc-ar fi ştiut. Uneori mă gândesc la asta, dacă un om harnic poa’ să vază munca de la aceeaşi mare depărtare pe cât un om leneş poa’ să vază lenea. Aşa că el a oprit acolo, ca şi cum ştia, dinaintea acelei căsuţe noi, de unde venea muzica. Noi aşteptam acolo şi auzeam. Cred că m-aş fi putut tocmi cu Suratt să-l lase p-al lui la cinci dolari. Odihnitor lucru, muzica. „Or fi având ei
f’una, p-acilea”, zice taica.
„Vrei să se ducă Jewel”, zice Darl, „ori mai bine io?”
„Consider că mai bine io”, zice taica. S-a dat jos şi-a luat-o-n sus, pe potecă şi pe lângă casă, către fund. Muzica s-a oprit şi după
aia s-a pornit din nou. „O să facă rost”, a zis Darl.
„Aşa”, am zis. Ca şi cum el ştia, ca şi cum putea să vază prin pereţi şi prin următoarele zece minute.
Numai c-a fost mai mult de zece minute. Muzica s-a oprit şi n-a mai început, multă vreme, acolo-n fund, unde ea şi cu taica discuta. Noi aşteptam în căruţă.
„Lasă-mă să te duc înapoi, la Peabody”, a zis Darl.
„Nu”, am zis. „S-o punem în pământ.”
„Asta dacă s-o mai întoarce v’odat”, a zis Jewel.
A-nceput să-njure. A-nceput să se dea jos din căruţă.
„Mă duc”, a zis el.
Atunci l-am văzut pe taica că se-ntoarce. Avea două cazmale, cum venea pân juru casii. Le-a pus în căruţă şi s-a urcat şi-am urcat şi-am plecat. Muzica n-a mai început. Taica se tot uita-napoi, către casă. Parcă a şi ridicat un pic mâna şi-am văzut storu de la fereastră tras un pic, şi-n fereastră obrazu ei.
Da-ăl mai curios lucru erea Dewey Dell. Am fost uimit. Înţeleg oricând cum de putea lumea să zică de el că-i ciudat, da tocma ăsta erea motivul pentru care nu se simţea atins. Ca şi cum şi el erea în afara chestiei astea, întocmai ca şi tine, şi înnebunea, cum ţi-ar veni, într-o oareşcare măsură aproape să înnebuneşti la o băltoacă
