Până la urmă zice „Tre’ să m-opresc.”
Taica se uită la ea, cu profilul lui prăpădit care trădează o supărare dinainte hotărâtă şi îmbufnată. Nu opreşte căruţa. „La ce?”
„Tre’ să mă duc în tufiş”, zice Dewey Dell.
Taica nu opreşte căruţa. „Nu poa’ s-aştepţi pân’ ce-ajungem la oraş? De-acu nici o milă nu mai-i.”
„Opreşte”, zice Dewey Dell. „Tre’ să mă duc în tufiş.”
Taica opreşte în mijlocul drumului şi noi o urmărim pe Dewey Dell cum coboară, ducându-şi pachetul. Nu se uită înapoi.
„De ce nu laşi cozonacii aici?” zic. „Avem noi grijă de ei.”
Ea coboară, hotărâtă, fără să ne arunce vreo privire.
„Cum ar fi ştiut ea un’ să se ducă, de-ar fi stat până ajungeam în oraş?” zice Vardaman. „Un’ te-ai fi dus să faci asta-n oraş, Dewey Dell?”
Ea ridică pachetul de jos şi se răsuceşte şi dispare printre copaci şi lăstăriş.
„Să nu stai mai mult de câtu-i necesitate”, zice taica. „N-avem timp de irosit.” Ea nu răspunde. După o clipă nici n-o mai auzim.
„Trebuia să facem cum au zis alde Armstid şi Gillespie, să fi trimis vorbă-nainte şi să fi avut aia săpată şi pregătită.”
„De ce n-ai făcut-o?” zic. „Puteai să dai telefon.”
„De ce?” zice Jewel. „Care dracu nu poa’ să sape-o gaură-n pământ?”
Vine o maşină pe deal. Începe să sune din claxon şi încetineşte.
Aleargă de-a lungul marginii drumului, cu viteză redusă, roţile din afară în şanţ şi ne depăşeşte şi se duce. Vardaman o urmăreşte până ce dispare din priviri.
„Mai e mult, Darl?” zice el.
„Nu mai e”, zic.
„Trebuia s-o facem”, zice taica. „Doar că niciodat’ n-am vrut să
fiu îndatorat la niminea, afar’ de sângele şi carnea ei.”
„Cine dracu nu poa’ săpa o scârbă de gaură-n pământ?” zice Jewel.
„E lipsă de respect să vorbeşti în felu ăsta de mormântu ei”, zice taica. „Voi toţi nu ştiţi ce-i asta. Voi niciodat’ n-aţi iubit-o de-adevărat, niciunu.” Jewel nu răspunde. Stă drept şi cam ţeapăn, cu trupul încordat, să nu atingă cămaşa. Falca lui aprinsă îi iese în afară.
Dewey Dell se-ntoarce. O urmărim cum răsare dintre tufişuri, cărând pachetul şi se caţără în căruţă. Acum poartă hainele ei de duminică, mărgelele, pantofii şi ciorapii.
„Consider că ţi-am zis să laşi hainele astea-acas’”, zice taica.
Ea nu răspunde, nu se uită la noi. Pune pachetul în căruţă şi se urcă şi căruţa porneşte.
„Câte dealuri mai sunt acuma, Darl?” zice Vardaman.
„Numai unu”, zic. „Ăl de vine duce drept în oraş.”
Dealul e din nisip roşu, mărginit pe fiecare parte de colibe de-ale negrilor; proiectate pe cer, firele dese de telefon aleargă-nainte şi ceasul de la tribunal se înalţă printre copaci. Roţile şoşotesc în nisip, de parcă pământul însuşi ne-ar înăbuşi intrarea! Cum dealul începe să urce, noi coborâm.
Urmărim căruţa, roţile şoşotitoare, trecem de colibele unde, în prag, apar chipuri cu ochi albi. Auzim voci neaşteptate, sonore.
Jewel se uită întruna dintr-o parte-n alta; acum capul i se-ndreaptă
înainte şi-i văd urechile prinzând o nuanţă mai adâncă de roşu, de furie. Trei negri merg pe lângă drum, înaintea noastră; cu zece picioare în faţa lor, merge un alb. Când trecem de negri, capetele li se-ntorc brusc, cu acea expresie de revoltă şi ofensă. „Dumnezeule Mare”, zice unul; „ce au în căruţa aia?”
Jewel îşi iese din fire. „Pui de căţea”, zice el. În timp ce-o zice, îi sare în piept albului care s-a oprit. E ca şi cum Jewel, pentru moment, a orbit, fiindcă spre alb se năpusteşte.
„Darl!” zice Cash, din căruţă. Îl prind pe Jewel. Albul s-a tras un pas înapoi, cu fălcile încă neîncordate; apoi obrazul i se înţepeneşte, i se împietreşte. Jewel se-nfige-n el, cu muşchii de la fălci albi de-ncleştare.
„Ce-ai zis?” zice el.
„Hei”, zic. „N-a vrut să zică nimic rău, domnule. Jewel”, zic.
Când îl ating, se-ntoarce către alb. Îl apuc de braţe, ne luptăm.
Jewel nu s-a uitat la mine. Încearcă să-şi elibereze braţul. Când îl văd din nou pe alb, acesta are în mână un cuţit deschis.
„Opreşte-te, domnule”, zic. „L-am apucat, Jewel”, zic.
„Crede că dacă-i o scârbă de orăşan”, zice Jewel, gâfâind şi
smuncindu-se. „Pui de căţea”, zice el.
