„Haidam”, zice.
Pentru o clipă, lungă, aleargă – argint în lumina lunii apoi ţâşneşte ca o siluetă plată, cu îngrijire tăiată din tablă, pe fundalul unei explozii neaşteptate şi fără zgomot, toată partea de sus a grajdului ia foc dintr-odată, ca şi cum ar fi fost îndesată cu pulbere. Faţada conică şi cu spărtura pătrată a uşii întreruptă doar de conturul pătrat şi scund al raclei aşezate pe capre ca un gândac cubist începe să se desluşească. Îndărătul meu, taica şi Gillespie şi Mack şi Dewey Dell şi Vardaman răsar din casă.
El se opreşte la raclă, se apleacă, se uită la mine, furios.
Deasupra capului flăcările trosnesc ca trăsnetele, peste noi năvăleşte un curent de aer rece: nu se simte încă nicio fierbinţeală
în el şi o mână de pleavă se înalţă dintr-odată şi-apoi e sorbită de-a lungul boxelor, unde un cal nechează de spaimă. „Iute”, zic,
„caii.”
Se uită lung şi fioros la mine, apoi la acoperişul de deasupra capului, apoi, dintr-un salt, e la boxa în care calul nechează
înspăimântat. Calul se-aruncă şi izbeşte cu copita, bubuitul loviturilor furioase e înghiţit de trosnetul flăcărilor. Duduie ca un tren fără sfârşit peste un macaz nesfârşit. Gillespie şi Mack trec de mine, în cămăşi de noapte, lungi până la genunchi, strigând, glasurile lor subţiri şi înalte şi fără noimă şi în acelaşi timp adânc sălbatice şi triste: „…vacă… boxă…”. Cămaşa de noapte a lui Gillespie o ia la goană înaintea lui, în curent, umflându-se în jurul coapselor păroase.
Uşa de la boxă s-a izbit şi s-a-nchis. Jewel o aruncă înapoi cu fundul şi apare, cu spinarea arcuită, muşchii umflaţi sub flanelă, târând calul de cap. În vâlvătaie, ochii i se rostogolesc în ei cu un foc mut, iute, sălbatic, opalescent; muşchii i se adună şi se desfac atunci când îşi azvârle capul pe spate, smulgându-l pe Jewel cu totul de la pământ. Dar el îl trage mai departe, încet, înspăimântător; şi din nou îmi aruncă peste umăr o privire furioasă
şi scurtă. Chiar după ce-au ieşit cu totul din grajd, calul continuă
să se lupte şi să zvârle-ndărăt, înspre cadrul uşii, până ce Gillespie trece pe lângă mine, gol-puşcă, cu cămaşa lui de noapte înfăşurată
în jurul capului catârului şi dă în calul înnebunit şi-l urneşte din uşă.
Jewel se întoarce în goană; din nou se uită-n jos, la raclă. Dar nu se-atinge de ea. „Vaca un’i-i?” strigă el, depăşindu-mă. După el.
În boxă, Mack se luptă cu celălalt catâr. Când întoarce capul către vâlvătaie, îi văd rostogolirea sălbatică a ochilor, dar nu scoate niciun sunet. Stă numai aşa şi se uită la Mack, peste umăr, şi se-ntoarce cu curu la el, ori de câte ori se apropie. Se uită-ndărăt, la noi, ochii şi gura trei găuri rotunde şi obrazul pe care pistruii arată
ca mazărea englezească pe-o farfurie. Glasul i-e subţire, ascuţit, îndepărtat.
„Nu pot face nimica…” E ca şi cum sunetul ar fi fost zmuls de pe buzele lui şi azvârlit în sus, departe, adresându-ni-se din nou de la o nemăsurată depărtare a istovirii. Jewel se strecoară pe lângă
noi; catârul se răsuceşte şi zvârle, dar el l-a şi apucat de cap. Mă
aplec la urechea lui Mack:
„Cămaşa de noapte. În capul lui.”
Mack se holbează la mine. Apoi îşi zmulge cămaşa de noapte şi-o aruncă în capul catârului care se domoleşte pe dată. Jewel răcneşte la el:
„Vaca? Vaca?”
„Mai ’napoi”, strigă Mack. „Ultima boxă.”
Vaca ne urmăreşte pe când intrăm. E trasă într-un colţ, cu capul plecat, rumegând încă, deşi cam grăbit. Dar nu face nicio mişcare.
Jewel s-a oprit, se uită-n jur şi deodată întreaga podeală a podului
se risipeşte. E toată o flacără; plouă o pulbere măruntă de scântei.
Jewel se uită-n jur. Jos, sub iesle, e un scăunel cu trei picioare, pentru muls. Îl apucă şi izbeşte cu el în peretele din spate. Sfărâmă
o scândură, apoi alta, o a treia; noi zmulgem bucăţile şi le dăm la o parte. În timp ce ne aplecăm la spărtură, ceva se năpusteşte înspre noi, din spate. E vaca; dintr-o singură suflare şuierătoare, îşi face vânt printre noi şi prin gaură drept în vâlvătaia de-afară, cu coada ridicată şi ţeapănă ca o mătură bătută-n cuie şi în sus, la capătul spinării.
Jewel se-ntoarce-n grajd. „Stai”, zic; „Jewel!” Îl înşfac; mă
loveşte peste mână. „Eşti nebun”, zic, „ce, nu vezi că nu mai poţi răzbi dincolo?” Coridorul e ca un reflector luminând prin ploaie.
„Haide”, zic, „ia-o pe-aici.”
După ce trecem prin spărtură, el începe să alerge. „Jewel”, zic, alergând. Se năpusteşte pe după colţ. Când ajung şi eu, el e aproape la celălalt, alergând pe fundalul vâlvătăii ca o siluetă
decupată din tinichea. Taica şi Gillespie şi Mack sunt ceva mai departe, se uită la grajdul trandafiriu pe pânza de întuneric, unde, în chiar clipa asta, lumina lunii a fost răpusă. „Puneţi mâna pe el!”, strig, „opriţi-l!”
Când ajung în faţă, el se luptă cu Gillespie; unul slab, în izmene şi cămaşă, celălalt gol-puşcă. Sunt ca două siluete pe o friză
grecească, izolate de orice realitate prin vâlvătaia roşie. Înainte să
pot ajunge la ei, el l-a doborât la pământ pe Gillespie şi s-a întors şi acum aleargă îndărăt, în grajd.
Bubuitul a devenit aproape liniştit, cum se-ntâmplase cu al râului”. Urmărim prin avanscena intrării care se mistuie cum Jewel aleargă, se ghemuieşte la capătul cel mai îndepărtat al raclei şi se opinteşte. O clipă se uită-n sus şi afară, la noi, prin ploaia de fân aprins ce alcătuieşte o perdea de mărgele de scântei şi-i văd gura modelând numele meu.
„Jewel!” strigă Dewey Dell; „Jewel!” acum mi se pare că aud glasul care i se adunase în ultimele cinci minute şi o aud zbătându-se şi luptându-se cu taica şi cu Mack care o ţin şi ţipă ascuţit,
„Jewel! Jewel!” Dar el nu se mai uită la noi. Îi vedem umerii
încordându-se, săltând racla de-un cap şi făcând-o să alunece singură de pe capre. Se vede lămurit, necrezut de înaltă, ascunzându-l: n-aş fi crezut că Addie Bundren o să aibă nevoie de-atât de mult loc să odihnească-n pace; stă în picioare încă o clipă, în timp ce scânteile plouă peste ea în explozii spulberate, iscate parcă din întâlnirea cu alte scântei. Apoi se răstoarnă înainte, luându-şi vânt, descoperindu-l pe Jewel şi scânteile îl plouă în jerbe reînmulţite, încât acum pare înconjurat de o aureolă fină de foc. Fără oprire, se răstoarnă iar şi se ridică, se opreşte, apoi se prăbuşeşte încet în faţă şi prin perdea. De astă dată Jewel e călare pe ea, ţinându-se de ea strâns; până când se prăbuşeşte de tot şi-l azvârle cu totul şi Mack sare-nainte printr-un uşor miros de carne prăjită şi bate cu palmele peste găurile cu margini purpurii care se tot lărgesc, deschizându-se ca florile pe flanela lui.
Vardaman
