înainte şi-i văd urechile prinzând o nuanţă mai adâncă de roşu, de furie. Trei negri merg pe lângă drum, înaintea noastră; cu zece picioare în faţa lor, merge un alb. Când trecem de negri, capetele li se-ntorc brusc, cu acea expresie de revoltă şi ofensă. „Dumnezeule Mare”, zice unul; „ce au în căruţa aia?”

Jewel îşi iese din fire. „Pui de căţea”, zice el. În timp ce-o zice, îi sare în piept albului care s-a oprit. E ca şi cum Jewel, pentru moment, a orbit, fiindcă spre alb se năpusteşte.

„Darl!” zice Cash, din căruţă. Îl prind pe Jewel. Albul s-a tras un pas înapoi, cu fălcile încă neîncordate; apoi obrazul i se înţepeneşte, i se împietreşte. Jewel se-nfige-n el, cu muşchii de la fălci albi de-ncleştare.

„Ce-ai zis?” zice el.

„Hei”, zic. „N-a vrut să zică nimic rău, domnule. Jewel”, zic.

Când îl ating, se-ntoarce către alb. Îl apuc de braţe, ne luptăm.

Jewel nu s-a uitat la mine. Încearcă să-şi elibereze braţul. Când îl văd din nou pe alb, acesta are în mână un cuţit deschis.

„Opreşte-te, domnule”, zic. „L-am apucat, Jewel”, zic.

„Crede că dacă-i o scârbă de orăşan”, zice Jewel, gâfâind şi

smuncindu-se. „Pui de căţea”, zice el.

Omul se mişcă din loc. Începe să-mi dea târcoale, pândindu-l pe Jewel, cu cuţitul jos, lângă coapsă. „Nu-i dau voie nimănui să-mi zică aşa”, zice el. Taica s-a dat jos şi Dewey Dell îl ţine pe Jewel şi-l împinge. Îi dau drumul şi mă pun în faţa omului.

„Ia stai”, zic. „N-a vrut să zică nimic rău. E bolnav; s-a ars azi-noapte într-un foc şi nu-i în toate ale lui.”

„Foc, nefoc”, zice omul, „nu-i permit nimănui să-mi zică aşa.”

„A crezut că i-ai zis ceva”, zic.

„Ba nu i-am zis nimic. Pân-acum nu l-am mai văzut niciodată.”

„Doamne-Dumnezeule”, zice taica; „Doamne-Dumnezeule.”

„Ştiu”, zic. „N-a vrut să zică nimic cu asta. O să şi-o retragă.”

„Atunci să şi-o retragă.”

„Lasă cuţitul şi-o s-o facă.”

Omul se uită la mine. Se uită la Jewel. Jewel e liniştit acum.

„Lasă cuţitul”, zic.

Omul închide cuţitul.

„Doamne-Dumnezeule”, zice taica. „Doamne-Dumnezeule.”

„Spune-i că n-ai vrut să zici nimic, Jewel”, zic.

„Am crezut c-a zis ceva”, zice Jewel. „Tocmai fiindcă el îi_____”

„Taci”, zic. „Spune-i că n-ai făcut-o dinadins.”

„N-am făcut-o dinadins”, zice Jewel.

„Mai bine n-ar fi…” zice omul. „Să-mi zică el mie că-s_____”

„Crezi că lui i-e frică să-ţi zică ţie asta?” zic.

Omul se uită la mine. „N-am zis”, zice.

„Nici să nu zici”, zice Jewel.

„Taci din gură”, zic. „Haidem. Mână, taică.”

Căruţa porneşte. Omul, în picioare, ne urmăreşte cu privirea.

Jewel nu se uită înapoi. „Jewel trebuia să-i dea câteva bice”, zice Vardaman.

Ne apropiem de culme, unde se-ntinde strada, unde maşinile se duc încolo şi-ncoace. Catârii trag căruţa în sus şi mai departe, spre culme şi pe stradă. Taica îi opreşte. Strada se-ntinde mai departe, înaintea noastră, unde piaţa se deschide şi monumentul stă de

strajă în faţa tribunalului. Urcăm din nou, în timp ce capetele se întorc cu aceeaşi expresie pe care o ştim; afară de Jewel. El nu urcă, chiar când căruţa porneşte din nou. „Urcă-te, Jewel”, zic.

„Haidem. Să plecăm de-aci.” Dar el nu urcă. Îşi pune însă piciorul pe butucul roţii din spate, cu o mână prinzându-se de loitră şi cu butucul rotindu-se neted sub talpa lui, îşi saltă celălalt picior şi se aşază pe vine, acolo, privind fix drept înainte, nemişcat, slab, cu spinarea ca de lemn, ca cioplit din lemn subţire, aşa cum e aşezat, pe vine.

Cash

Altă cale nu erea. Ori îl trimitem la Jackson, ori Gillespie ne dă-n judecată, fiindcă-a aflat, cine ştie cum, că Darl a pus focu. Habar n-am cum de-a aflat, da’ a aflat. Vardaman l-a văzut, da’ s-a jurat să nu spuie la nime altu decât lu Dewey Dell şi că ea i-a zis să nu spuie la nime. Da Gillespie a aflat. Oricum, mai devreme ori mai târziu, tot intra la bănuială. Şi chiar din noaptea aia şi numa după

cum s-a purtat Darl.

Aşa că taica a zis, „Consider că nu mai e nimic al’ceva de făcut”, şi Jewel a zis „Vrei să-l priponeşti acu?”

„Să-l priponesc?” a zis taica.

„Să-l prinzi şi să-l legi fedeleş”, a zis Jewel. „Fie-a dracu’ de treabă, ce, ori vrei s-aştepţi pân’ ce dă foc şi la scârbele astea de catâri şi la căruţă?”

Da asta n-avea niciun rost. „N-are niciun rost”, am zis. „S-aşteptăm, pân’o punem în pământ.” Când un om nu mai are mult şi-o să-şi treacă restu vieţii sub lacăt, ar trebui lăsat să se bucure cât mai poate, înainte de a se duce.

„Consider c-ar trebui să fie-acolea”, zice taica. „Ştie, El, Dumnezeu, grea-ncercare pe mine. Ca cum ghinionu-ar fi făr’ de capăt, odată ce-a-nceput.”

Uneori nu-s aşa de sigur care-i ăl de-a căpătat dreptu să spuie când un om e nebun şi când nu-i. Uneori cred că niciunu din noi nu-i nebun de tot şi niciunu zdravăn de tot, pân’ ce cântaru nostru nu-i spune aşa ori aşa. E ca şi cum nu contează atâta ce face omu, cât felu-n care mai toţi ăilalţi judecă atunci când el face ceva.

Jewel e prea pornit în contra lui. Sigur că calu lu Jewel a fost negustorit, ca s-o ducem aşa de-aproape de oraş şi, într-un fel, tocma valoarea calului a-ncercat Darl s-o arză. Da nu o dată m-am gândit înainte să trecem râu’ şi după, că ar fi o adevărată

binecuvântare de la Dumnezeu dacă El ne-ar zmulge-o din mâini

şi-ar pune stăpânire pe ea-ntr-un fel iscusit şi mi s-a părut că

atunci când Jewel s-a trudit atâta s-o tragă afar’ din râu, el făcea ceva’ împotriva lu’ Dumnezeu şi când Darl a văzut că parcă-parcă