„Păi, da”, a zis Armstid. „Hai, oameni buni, intraţi de vă uscaţi.”
Dar după ce Armstid i-a dat lui taica un păhărel, el s-a simţit mai bine şi când noi am intrat să vedem ce mai e cu Cash, el n-a intrat cu noi. Când am privit, înapoi, el îşi ducea calu-n grajd, se şi apucase să discute cum să facă rost de alţi catâri şi pe la vremea cinei mai că-i şi cumpărase. El e-acolo, devale, în grajd, strecurându-se lunecat pe lângă vârtejul strident colorat ce zvârle din copite, intrând în boxă cu el. Se caţără pe iesle şi trage fânul jos şi iese din boxă şi caută şi găseşte ţesala. Apoi se reîntoarce şi lunecă iute pe lângă zvârlitura care bufneşte în gol şi s-apropie brusc de cal, unde nu-l poate ajunge. Apasă ţesala, ţinându-se
înlăuntrul razei de izbire a calului, cu îndemânarea unui acrobatşi înjură calul într-un murmur mângâietor şi spurcat. Îşi zvârlecapul înapoi, ca muşcat; ochii i se rostogolesc în luminaasfinţitului ca două bile de marmură pe o catifea violent colorată,cum îl pocneşte peste bot cu dosul ţesalei.
Armstid
Cam pe timpu când dau pe gât înc-o duşcă de whisky şi cina-i pe sfârşite, el îşi şi cumpărase nişte catâri de la cineva, pe veresie.
Cam pe-atunci tot alegea şi strâmba din nas şi zicea că nu prea-i place părechea asta şi că nu şi-ar vârî banii în ceva de care se ştie că nu-i cine ştie ce, nici măcar într-un coteţ de găini.
„Ai putea să-ncerci cu Snopes”, am zis. „Să tot aibe trei-patru părechi. Poate că-ţi convine una dintre ele.”
Atunci el a-nceput să molfăie şi să se uite la mine, de parcă eu eram ăl care stăpânea singura păreche de catâri din ţinut şi nu voiam să i-i vând, când mi-am dat seama că poate catârii mei or să
fie ăi de-or să-i scoaţă vreodată din ogradă. Numai că nu ştiu ce-o să facă cu ei, dac-ar avea o păreche. Littlejohn îmi spusese că digu din valea Haley s-a rupt pe vreo două mile lungime şi că singurul chip de-a ajunge la Jefferson ar fi să dai ocol prin Mottson. Dar asta era treaba lui Anse.
„Cu el cazi greu la-nvoială”, zice, molfăind. Dar cam pe când dau pe gât o altă duşcă, după cină, el mai prinsese oleacă de inimă.
Îşi pusese-n cap să se-ntoarcă la grajd şi să stea cu ea. Credea poate că, dacă şedea frumuşel acolo, jos, gata s-o ia din loc, Moş
Crăciun o să-i aducă cine ştie ce, poate o păreche de catâri. „Da io consider că-l poci da pe brazdă”, zice el. „Un om îşi ajută
todeauna tovarăşii la ananghie, dacă egzistă-n el un strop de sânge de creştin.”
„Se-nţelege că ţi-i dau pe-ai mei cu dragă inimă”, am zis, ştiam eu cât de mult credea el că ăsta-i motivul.
„Mulţumesc frumos”, a zis el. „Dorinţa ei e să meargă cu-ai noştri”, ştiind el cât de mult credeam eu că ăsta era motivul.
După cină, Jewel s-a dus călare, peste câmp, către Bend, să-l aducă pe Peabody. Auzisem că trebuia să fie acolo azi, la alde Varner. Jewel s-a-ntors pe la miezu nopţii. Peabody se dusese la
vale, din jos de Inverness, cine ştie pe unde, dar a venit cu el unchiu Billy, cu taşca lui cu doftorii de cai. Cum zice el, la urma urmelor, omu nu-i atât de deosebit de-un cal ori de-un catâr, doar că un catâr ori un cal are ceva mai multă minte. „Ce-ai păţit, băiete?” zice el, uitându-se la Cash. „Daţi-mi o saltea şi-un scaun şi-un pahar de whisky”, zice el.
L-a pus pe Cash să bea whisky, apoi i-a făcut vânt lui Anse din odaie. „Noroc că-i tot picioru-ăl de şi l-a rupt vara trecută” zice Anse, jalnic, molfăind şi clipind. „Tot e ceva.”
Am împăturit salteaua peste picioarele lui Cash şi am pus un scaun pe saltea şi eu şi cu Jewel ne-am aşezat pe scaun şi fata aia a ţinut lampa şi unchiu Billy a luat o muşcătură de tutun şi s-a aşternut pe treabă. Cash s-a zbătut destul de zdravăn câteva clipe, până ce-a leşinat. Apoi s-a-ntins, liniştit, cu broboane mari de sudoare pe faţă, ca şi cum ele s-ar fi pornit să se rostogolească şi apoi se opriseră să-l aştepte.
Când şi-a venit în fire, unchiu Billy îşi strânsese lucrurile şi plecase. Tot încerca să spună ceva, până când fata s-a aplecat peste el şi l-a şters la gură. „Zice de scule”, a zis ea.
„Le-am adus înăuntru”, a zis Darl. „Le-am găsit.”
El a-ncercat să vorbească din nou; ea s-a aplecat peste el. „Vrea să le vază”, a zis ea. Aşa că Darl i le-a dus ca să le vază. Le-au împins sub marginea patului, unde putea el să le-ajungă cu mâna şi să le-atingă, când se simţea mai bine. Dimineaţa următoare, Anse a luat calu ăla şi s-a dus drept la Bend, să dea de Snopes. El şi cu Jewel au stat în ogradă şi-au discutat un pic, apoi Anse s-a suit pe cal şi s-a dus călare. Socot că asta era prima oară când Jewel lăsa pe cineva să-i călărească calu ăla şi, până să se-ntoarcă Anse, a tot dat târcoale în felul-ăla, înfoiat, pândind drumu, ca şi cum mai că-i venea să se ducă după Anse şi să-şi ia calu-napoi.
Cam către ora nouă a-nceput să se înteţească arşiţa. Cam pe-atunci am văzut primu corb. Din cauză de udeală, aşa cred.
Oricum, nu s-a-ntâmplat să-i văd, pân’ ce nu s-a scurs o bună parte din zi. Noroc de adiere că sufla dinspre casă, aşa că n-a fost până
seara, târziu. Dar nici nu i-am văzut bine, că parcă aş fi putut să-l
miros, de pe câmp, de la o milă depărtare, numai văzându-i, şi ei se roteau şi se roteau, ca oricare din ţinut să ştie ce era în grajdu meu.
Eram încă la o bună depărtare de casă, când l-am auzit pe băiatu-ăla răcnind. M-am gândit c-o fi căzut în fântână, ori aşa ceva, aşa c-am dat bice şi-am intrat în galop în ogradă.
Să tot fi fost cam vreo duzină, înşiraţi pe coama grajdului şi baiatu-ăla fugărea un altu prin ogradă, de parcă era un curcan şi ăsta abia-abia s-a-nălţat destul ca să-l păcălească şi să se ducă
leneş, bătând din aripi, înapoi, pe acoperişu şopronului, acolo unde băiatu dăduse peste el, cocoţat pe raclă. Era arşiţă bine, asta-i, şi adierea se stinsese ori îşi schimbase direcţia, ori aşa ceva, aşa că
m-am dus şi l-am găsit pe Jewel, dar Lula a ieşit afară.
„Neapărat să faci ceva”, a zis ea. „E-o pângărire.”
„Tocmai asta am de gând”, am zis.
„E-o pângărire”, a zis ea. „Ar trebui dat în judecată că se poartă
cu ea-n felu-ăsta.”
„O-ngroapă şi el cum poate mai bine”, am zis. Aşa că l-am găsit pe Jewel şi l-am întrebat de nu vrea să ia unu din catâri, să se ducă
peste câmp, la Bend, să vază ce-i cu Anse. El n-a zis nimic. S-a uitat numai la mine, cu fălcile lui albindu-se ca osu şi cu ochii ăia-ai lui, albi ca osu, apoi s-a dus şi-a-nceput să-l strige pe Darl.
„Ce-ai de gând să faci?” am zis.
El n-a răspuns. Darl a ieşit afară. „Haida”, a zis Jewel.
„Ce-ai de gând să faci?” a zis Darl.
„Sa trag căruţa”, a zis Jewel, peste umăr.
