„De ce vrea ea să-şi încredinţeze viaţa, Darl?”

„I-auzi”, zice Darl. O auzim. O auzim cum se-ntoarce pe-o parte. „I-auzi”, zice Darl.

„S-a răsucit”, zic. „Se uită la mine prin lemn.”

„Da”, zice Darl.

„Cum de vede ea prin lemn, Darl?”

„Haidem”, zice Darl. „Trebuie s-o lăsăm liniştită. Haidem.”

„Nu poate să vadă afară pe-acolo, fiindcă găurile sunt în capac”, zic. „Cum de vede ea, Darl?”

„Hai să mergem, să vedem de Cash”, zice Darl.

Şi am văzut ceva ce mi-a spus Dewey Dell să nu spui la nimeni.

Pe Cash îl supără picioru. I-am fixat picioru azi după-masă da-l supără iar şi zace-n pat. Îi turnăm apă peste picior şi se simte grozav.

„Mă simt grozav”, zice Cash. „Vă rămân îndatorat.”

„Încearcă să dormi un pic”, zicem noi.

„Mă simt grozav”, zice Cash. „Vă rămân îndatorat.”

Şi am văzut ceva ce mi-a spus Dewey Dell să nu spui la nimeni.

Nu-i vorba de taica şi nu-i despre Cash şi nu-i despre Jewel şi nu-

i despre Dewey Dell şi nu-i despre mine.

Dewey Dell şi cu mine o să dormim pe polog. E pe prispa din dos, de unde se vede grajdu şi luna străluceşte pe jumatea pologului şi noi o să stăm întinşi, jumate-n alb, jumate-n negru, cu lumina lunii pe picioare. Şi atunci am să văd unde şade ei noaptea, când noi stăm în grajd. Noi nu suntem în grajd în noaptea asta da văz grajdu şi-aşa c-o să văz unde şade ei noaptea.

Stăm întinşi pe polog, cu picioarele-n lună.

„Uită-te”, zic, „picioarele mele parcă-s negre. Şi picioarele tale parcă-s negre.”

„Dormi”, zice Dewey Dell.

Jefferson e-un lucru tare departe.

„Dewey Dell.”

„Dacă acu nu-i Crăciunu, cum o fi acolo?”

Merge dus-şi-ntors, pe şina strălucitoare. Apoi şina merge, strălucind, dus-întors.

„Să fie acolo, ce?”

„Trenu-ăla. În fereastră”

„Hai, dormi. O să vezi mâine dacă-i acolo.”

Poate că Moş Crăciun n-o să ştie că-s băieţi de la oraş.

„Dewey Dell.”

„Hai, dormi. N-o să li-l dea la niciunu din băieţii de la oraş.”

Erea după fereastră, roşu, pe şină, şi şina strălucea dus-întors.

Făcea să mă doară inima. Şi-apoi a fost taica şi Jewel şi Darl şi băiatu lui dom’ Gillespie. Picioarele băiatului lu dom’ Gillespie ies de sub cămaşa de noapte. Când merge, în lună, par de puf. Se duc după casă, la măr.

„Ce vor să facă, Dewey Dell?”

S-au dus după casă, la măr.

„Îi simt mirosu”, zic. „Şi tu-i simţi mirosu?”

„Şşşt”, zice Dewey Dell. „Vântu s-a schimbat. Dormi.”

Aşa că o să aflu unde şade ei peste noapte. Vin de după casă, taie curtea, pe lună, cu ea pe umeri. O cară, jos, spre grajd, luna străluceşte lin şi liniştit deasupra ei. După aia vin înapoi şi se duc iar în casă. Cât era în lună, picioarele băiatului lu dom’ Gillespie

părea de puf. Şi după-aia-am aşteptat şi-am zis Dewey Dell şi după-aia am aşteptat şi după-aia m-am dus să aflu unde şade ei noaptea şi-am văzut ceva ce Dewey Dell mi-a zis să nu spui la nimeni.

Darl

În cadrul întunecat al uşii, pare alcătuit din întuneric, suplu ca un cal de curse, îmbrăcat cum e doar în flanelă de corp şi izmene, în primele pâlpâiri ale văpăii. Sare jos, pe chip cu o neîncredere furioasă zugrăvită pe chip. M-a văzut, fără măcar să întoarcă spre mine capul ori ochii în care vâlvătaia pâlpâie ca două făclii.

„Haidam”, zice.

Pentru o clipă, lungă, aleargă – argint în lumina lunii apoi ţâşneşte ca o siluetă plată, cu îngrijire tăiată din tablă, pe fundalul unei explozii neaşteptate şi fără zgomot, toată partea de sus a grajdului ia foc dintr-odată, ca şi cum ar fi fost îndesată cu pulbere. Faţada conică şi cu spărtura pătrată a uşii întreruptă doar de conturul pătrat şi scund al raclei aşezate pe capre ca un gândac cubist începe să se desluşească. Îndărătul meu, taica şi Gillespie şi Mack şi Dewey Dell şi Vardaman răsar din casă.

El se opreşte la raclă, se apleacă, se uită la mine, furios.

Deasupra capului flăcările trosnesc ca trăsnetele, peste noi năvăleşte un curent de aer rece: nu se simte încă nicio fierbinţeală

în el şi o mână de pleavă se înalţă dintr-odată şi-apoi e sorbită de-a lungul boxelor, unde un cal nechează de spaimă. „Iute”, zic,

„caii.”

Se uită lung şi fioros la mine, apoi la acoperişul de deasupra capului, apoi, dintr-un salt, e la boxa în care calul nechează

înspăimântat. Calul se-aruncă şi izbeşte cu copita, bubuitul loviturilor furioase e înghiţit de trosnetul flăcărilor. Duduie ca un tren fără sfârşit peste un macaz nesfârşit. Gillespie şi Mack trec de mine, în cămăşi de noapte, lungi până la genunchi, strigând, glasurile lor subţiri şi înalte şi fără noimă şi în acelaşi timp adânc sălbatice şi triste: „…vacă… boxă…”. Cămaşa de noapte a lui Gillespie o ia la goană înaintea lui, în curent, umflându-se în jurul coapselor păroase.

Uşa de la boxă s-a izbit şi s-a-nchis. Jewel o aruncă înapoi cu fundul şi apare, cu spinarea arcuită, muşchii umflaţi sub flanelă, târând calul de cap. În vâlvătaie, ochii i se rostogolesc în ei cu un foc mut, iute, sălbatic, opalescent; muşchii i se adună şi se desfac atunci când îşi azvârle capul pe spate, smulgându-l pe Jewel cu totul de la pământ. Dar el îl trage mai departe, încet, înspăimântător; şi din nou îmi aruncă peste umăr o privire furioasă

şi scurtă. Chiar după ce-au ieşit cu totul din grajd, calul continuă