înconjure, până ce nu-mi deschid sufletul dinaintea celor pe care i-am făcut de ocară.”
Şi mâna lui a fost aceea care m-a purtat fără vătămare peste viitură, carea m-a ocrotit de vrăjmăşiile apelor. Calul meu era înfricoşat foarte şi chiar inima-mi se-mpuţinase când buştenii şi copacii dezrădăcinaţi se năpusteau asupra nimicniciei mele. Dar nu şi sufletu-mi: iară şi iară le-am văzut îndepărtate din calea-mi tocmai în ultima clipă şi mi-am înălţat glasul deasupra vuietului viiturii: „Slavă ţie, atotputernice Doamne şi Stăpân, acesta-i semn
că-mi voi putea izbăvi sufletul şi iarăşi voi fi primit întru dragostea ta cea fără de moarte.”
Am ştiut atunci că iertarea mi se dăduse. Viitura, primejdia, în urmă, şi cum călăream din nou peste pământul tare şi Muntele Măslinilor era tot mai aproape de mine şi mi-am gândit cuvintele de care să mă slujesc. Am să intru-n casă: am s-o opresc, înainte ca ea să fi vorbit; am să-i zic bărbatului ei: „Anse, am păcătuit. Fă
cu mine ce vei voi.”
Şi a fost ca şi cum aş fi făcut-o. Sufletu-mi se simţea mai slobod, mai în pace decât fusese ani de-a rândul; mi se şi părea de-acum că am ajuns pe tărâmul păcii netulburate, în timp ce călăream mai departe. De fiecare parte vedeam mâna Lui; în inima-mi îi auzeam glasul: „Fii tare. Cu tine sunt.”
Apoi am ajuns în dreptul lui Tull. Fata lui cea mai mică a ieşit şi m-a strigat, pe când treceam. Mi-a spus că murise.
Am păcătuit, o, Doamne. Tu eşti acela carele ştii cât de adâncă
este căinţa mea, precum şi setea mea de îndreptare. Dar El este milostiv; El îmi va primi, în locul faptei, dorinţa de-ndreptare, carele ştia că atunci când gândisem cuvintele mărturisirii mele, lui Anse i le adresasem, chiar dacă el nu era acolo. El fusese acela carele, în nesfârşita Sa înţelepciune, a oprit povestirea de pe buzele ei murinde, în timp ce zăcea înconjurată de cei ce o iubiseră şi se încrezuseră în ea; pentru mine, încercarea prin apa pe care am trecut-o cu bine, prin tăria mâinii Sale. Slavă Ţie, întru dragostea Ta atotputernică şi neţărmurită; O, Slavă.
Am intrat în casa întristării, în lăcaşul umil unde zăcea o altă
muritoare rătăcită întru păcat, în timp ce sufletul ei se înfăţişa judecăţii cumplite şi nestrămutate, odihnească-n pace osemintele ei.
„Dumnezeu să se îndure de această casă”, am zis.
Darl
Pe cal s-a dus până la alde Armstid şi-a venit înapoi pe cal, mânând catârii lui Armstid. Am înhămat şi l-am pus pe Cash deasupra lui Addie. Când l-am întins, el a vomat din nou, dar şi-a petrecut capul peste fundul căruţii, la timp.
„S-a vătămat şi la burtă”, zice Vardaman.
„Poa’ să-l fi pălit calu-n stomac”, am zis. „Te-a pălit în stomac, Cash?”
El a-ncercat să spună ceva. Dewey Dell l-a şters din nou la gură.
„Ce zice?” a-ntrebat Vernon.
„Ce zici, Cash?” a zis Dewey Dell. S-a aplecat deasupra lui.
„Sculele”, a zis ea. Vernon le-a luat şi le-a pus în căruţă. Dewey Dell a săltat capul lui Cash, ca el să poată vedea. Am mânat mai departe, Dewey Dell şi eu stând lângă Cash, ca să-l sprijinim, şi el, călărind înaintea noastră, pe cal. Vernon a rămas în picioare şi ne-a urmărit o vreme. Apoi s-a-ntors şi s-a dus înapoi, spre pod.
Păşea cu băgare de seamă, începând să-şi scuture mânecile ude ale cămăşii, ca şi cum tocmai se udase.
Îşi ţinea calul în faţa porţii. Armstid aştepta la poartă.
Noi ne-am oprit şi el s-a dat jos şi l-am coborât pe braţe pe Cash şi l-am cărat în casă, unde doamna Armstid şi pregătise patul. Am lăsat-o pe ea şi pe Dewey Dell să-l dezbrace.
M-am luat după taica, afară, spre căsuţă. El a venit înapoi, s-a urcat în căruţă şi-a mânat mai încolo şi noi după el, pe jos, până pe ţarină. Udeala venise bine, fiindcă Armstid a zis, „Bun venit la noi. Puteţi să puneţi aia acolo.” El ne-a urmat, ducându-şi calul, şi a rămas în picioare, lângă căruţă, cu frâul în mână.
„Mulţumesc frumos”, a zis taica. „O să ne servim de şopru d-acolea. Ştiu că nu-i nicio plăcere pentru tine.”
„Sunteţi bineveniţi la noi”, a zis Armstid. Faţa lui avea din nou aerul acela lemnos; aerul acela trufaş-duşmănos, străveziu şi
ţeapăn, de parcă faţa şi ochii ar fi fost două culori de lemn, cea greşită palidă şi cea bună întunecată. Cămaşa lui începea să se usuce, dar încă se lipea de el când se mişca.
„Ea o să considere asta”, a zis taica.
Am deshămat catârii şi-am împins căruţa înapoi, sub şopru. O
latură a şoprului era deschisă.
„N-o să plouă dedesubt”, a zis Armstid. „Da’ dacă voi, mai degrabă…”
În spatele grajdului erau nişte foi ruginite de tablă pentru acoperiş. Am luat două dintre ele şi le-am rezemat de latura deschisă.
„Sunteţi bineveniţi la noi”, a zis Armstid.
„Mulţumesc frumos”, a zis taica. „Nu ştiu cum ţi-aş mulţumi dacă le-ai da o mică gustare.”
„Cum de nu”, a zis Armstid. „Lula o să pregătească cina, doar să-l aşeze ca lumea pe Cash.” El se dusese înapoi la cal şi-i scotea şaua, cămaşa lui umedă se lipea de el când se mişca.
Taica nu voia să intre-n casă.
„Intră de mănâncă”, a zis Armstid. „E-aproape gata.”
„N-am plăcere de nimica”, a zis taica. „Mulţumesc frumos.”
„Intră şi usucă-te şi mănâncă”, a zis Armstid. „O să te simţi bine aici.”
„Doar pentru ea”, a zis taica. „De dragu ei iau hrana. Nu mai am catâri, nu mai nimica. Da ea o să fie recunoscătoare faţă de tine.”
