„Te doare, Jewel?” am zis. „Spinarea ta-i ca de negru, Jewel”, am zis. Talpa şi picioru lu Cash e ca de negru. După aia-a spart-o.

Picioru lu Cash sângera.

„Du-te-napoi şi te culcă”, a zis Dewey. Dell. „Acu trebuie să

dormi.”

„Un’i-i Darl?” a zis el.

El e-acolo-afar’, sub măr, cu ea, întins pe ea. El e-acolo, aşa că

pisica n-o să vie-napoi. Am zis, „Ai de gând s-o aperi de pisică, Darl?”

Luna îl păta cu lumină. Pe ea erea liniştită, da pe Darl lumina umbla-n sus şi-n jos.

„Nu tre’ să plângi”, am zis. „Jewel a salvat-o. Nu tre’ să plângi, Darl.”

Grajdu-i încă roşu. A fost încă şi mai roşu. Dup-aia s-a-nălţat în volburi, făcând ca stelele să se tragă-n grabă-napoi, fără să cadă.

M-a durut inima ca şi trenu.

Când m-am dus să aflu unde şade ei peste noapte, am văzutceva ce Dewey Dell zice că nu tre’ s-o spui niciodat’ la nimenea.

Darl

De-o bună bucată de vreme trecuserăm de firme: farmaciile, magazinele de îmbrăcăminte, doctoriile brevetate şi garajele şi cafenelele şi semnele de kilometraj micşorându-se, devenind mai complet re-mărite: 3 mi. 2 mi.

De pe coama dealului, cum urcăm din nou în căruţă, vedem fumul jos şi întins, dând impresia că nu se mişcă în după-amiaza nevântuită.

„Ăsta-i, Darl?” zice Vardaman. „Ăsta-i Jeffersonul?” Şi el a slăbit; faţa lui are, ca şi ale noastre, un aer încordat, visător, jigărit.

„Da”, zic. Îşi înalţă capul şi se uită la cer. Sus, deasupra ei, atârnă în cercuri ce se tot îngustează, atârnă ca fumul, cu o înfăţişare în afară de formă şi de scop, dar cu nicio sugestie exterioară de mişcare, înaintare sau retragere. Ne urcăm din nou în căruţă, unde Cash zace pe ladă, cioburi zimţuite de ciment cum se spărseseră pe picior. Catârii prăpădiţi coboară dealul, zuruind şi zăngănind.

„O să tre’ să-l ducem la doctor”, zice taica. „Consider că n-avem altă ieşire din asta.” Spatele cămăşii lui Jewel, pe unde-l atinge, se pătează încet şi negru cu grăsime. Viaţa a luat fiinţă în văi. A izbucnit pe dealurile înfricoşării din veacuri, poftelor din veacuri, disperărilor din veacuri. Iată de ce trebuie să urci dealurile cu pasul, ca să poţi coborî călare.

Dewey Dell şade pe locul ei, cu pachetul din jurnale pe genunchi. Când ajungem la poalele dealului, acolo unde drumul se netezeşte printre pereţi apropiaţi de copaci, ea începe să privească

liniştit împrejur, când într-o parte a drumului, când în cealaltă.

Până la urmă zice „Tre’ să m-opresc.”

Taica se uită la ea, cu profilul lui prăpădit care trădează o supărare dinainte hotărâtă şi îmbufnată. Nu opreşte căruţa. „La ce?”

„Tre’ să mă duc în tufiş”, zice Dewey Dell.

Taica nu opreşte căruţa. „Nu poa’ s-aştepţi pân’ ce-ajungem la oraş? De-acu nici o milă nu mai-i.”

„Opreşte”, zice Dewey Dell. „Tre’ să mă duc în tufiş.”

Taica opreşte în mijlocul drumului şi noi o urmărim pe Dewey Dell cum coboară, ducându-şi pachetul. Nu se uită înapoi.

„De ce nu laşi cozonacii aici?” zic. „Avem noi grijă de ei.”

Ea coboară, hotărâtă, fără să ne arunce vreo privire.

„Cum ar fi ştiut ea un’ să se ducă, de-ar fi stat până ajungeam în oraş?” zice Vardaman. „Un’ te-ai fi dus să faci asta-n oraş, Dewey Dell?”

Ea ridică pachetul de jos şi se răsuceşte şi dispare printre copaci şi lăstăriş.

„Să nu stai mai mult de câtu-i necesitate”, zice taica. „N-avem timp de irosit.” Ea nu răspunde. După o clipă nici n-o mai auzim.

„Trebuia să facem cum au zis alde Armstid şi Gillespie, să fi trimis vorbă-nainte şi să fi avut aia săpată şi pregătită.”

„De ce n-ai făcut-o?” zic. „Puteai să dai telefon.”

„De ce?” zice Jewel. „Care dracu nu poa’ să sape-o gaură-n pământ?”

Vine o maşină pe deal. Începe să sune din claxon şi încetineşte.

Aleargă de-a lungul marginii drumului, cu viteză redusă, roţile din afară în şanţ şi ne depăşeşte şi se duce. Vardaman o urmăreşte până ce dispare din priviri.

„Mai e mult, Darl?” zice el.

„Nu mai e”, zic.

„Trebuia s-o facem”, zice taica. „Doar că niciodat’ n-am vrut să

fiu îndatorat la niminea, afar’ de sângele şi carnea ei.”

„Cine dracu nu poa’ săpa o scârbă de gaură-n pământ?” zice Jewel.

„E lipsă de respect să vorbeşti în felu ăsta de mormântu ei”, zice taica. „Voi toţi nu ştiţi ce-i asta. Voi niciodat’ n-aţi iubit-o de-adevărat, niciunu.” Jewel nu răspunde. Stă drept şi cam ţeapăn, cu trupul încordat, să nu atingă cămaşa. Falca lui aprinsă îi iese în afară.

Dewey Dell se-ntoarce. O urmărim cum răsare dintre tufişuri, cărând pachetul şi se caţără în căruţă. Acum poartă hainele ei de duminică, mărgelele, pantofii şi ciorapii.

„Consider că ţi-am zis să laşi hainele astea-acas’”, zice taica.

Ea nu răspunde, nu se uită la noi. Pune pachetul în căruţă şi se urcă şi căruţa porneşte.

„Câte dealuri mai sunt acuma, Darl?” zice Vardaman.

„Numai unu”, zic. „Ăl de vine duce drept în oraş.”

Dealul e din nisip roşu, mărginit pe fiecare parte de colibe de-ale negrilor; proiectate pe cer, firele dese de telefon aleargă-nainte şi ceasul de la tribunal se înalţă printre copaci. Roţile şoşotesc în nisip, de parcă pământul însuşi ne-ar înăbuşi intrarea! Cum dealul începe să urce, noi coborâm.

Urmărim căruţa, roţile şoşotitoare, trecem de colibele unde, în prag, apar chipuri cu ochi albi. Auzim voci neaşteptate, sonore.

Jewel se uită întruna dintr-o parte-n alta; acum capul i se-ndreaptă