„Vrei să vezi ceva lucruri de toaletă?” am zis. „Ori medicamente?”

„Asta-i”, a zis ea. S-a uitat din nou, iute, spre fântână.

Aşa că am crezut că maică-sa ori altcineva o trimisese după vreo alifie din cele femeieşti şi ei îi era ruşine să ceară. Ştiam că nu poate avea un ten ca al ei şi că n-o s-o folosească ea însăşi, las’ că

de-abia avea vârsta la care ştia la ce foloseşte. E o ruşine cum se otrăvesc singure cu asta. Dar în acest ţinut n-ai decât să te aprovizionezi cu aşa ceva, ori să te laşi de meserie.

„O”, am zis. „Ce foloseşti? Avem_____” S-a uitat din nou la mine, aproape zicându-mi, taci, şi iar s-a uitat înspre fundul prăvăliei.

„N-aţi vrea să trecem acolea-n fund?” a zis ea.

„Perfect”, am zis. Trebuie să le faci pe plac. Ia mai puţin timp.

Am urmat-o spre fundul prăvăliei. A pus mâna pe uşă. „Nu-i nimic acolo-n spate, afară de ghişeul pentru reţete”, am zis. „Ce-ţi trebuie?”

S-a oprit şi m-a privit. Parcă i s-ar fi luat un capac de pe faţă, de pe ochi. Să-i fi văzut ochii: şi muţi şi plini de speranţă şi parcă

dorind, cu încăpăţânare întunecată, să fie dezamăgiţi. Dar o neliniştea ceva; vedeam bine asta. „Care-i necazul?” am zis. „Hai, spune ce doreşti să iei. Mai am şi alte treburi.” Nu voiam s-o grăbesc, dar aici omul n-are atâta timp cât au ei acolo, la ţară.

„Necazu-ăla de-l are femeile”, a zis ea.

„O”, am zis. „Asta-i tot?” M-am gândit că poate era mai tânără

decât arăta şi că prima o speriase ori poate că una dintre ele fusese un pic anormală, cum se-ntâmplă cu femeile tinere. „Unde-i măicuţa ta?” am zis. „N-ai mamă?”

„E-acolea, afară-n căruţă”, a zis ea.

„De ce n-ai vorbit cu ea despre asta, înainte de-a lua vreun medicament”, am zis. „Orice femeie ţi-ar fi putut spune despre asta.” S-a uitat la mine şi eu m-am uitat din nou la ea şi am zis,

„Câţi ani ai?”

„Şap’şpe” a zis ea.

„O”, am zis. „Credeam că poate eşti…” Mă urmărea. Dar, în asemenea împrejurări, după ochi, toate par că n-au nicio vârstă şi că, în orice caz, cunosc tot ce-i pe lume. „Îţi vine prea la timp ori nu-ţi vine chiar când trebuie?”

Nu s-a mai uitat la mine, dar nu s-a mişcat. „Da”, a zis ea. „Aşa cred. Da.”

„Bine, care?” am zis. „Nu ştii?” E-o crimă şi-o ruşine; dar, la urma urmelor, tot o să cumpere de la cineva. Stătea acolo, fără să

se uite la mine. „Vrei ceva ca s-o oprească?” am zis. „Aşa-i?”

„Nu”, a zis ea. „Asta-i. Că s-a şi oprit.”

„Bine, ce_____” Faţa îi era puţin aplecată, liniştită, cum fac ele când au de-a face cu un bărbat, în aşa fel, ca acesta să nu ştie niciodată unde o să cadă trăsnetul. „Nu eşti măritată, aşa?” am zis.

„Nu.”

„O”, am zis. „Şi de cât timp s-a oprit? Să fie vreo cinci luni?”

„Nu-i decât două”, a zis ea.

„Bon, n-am în prăvălie nimic care să-ţi folosească”, am zis,

„afar’ de cazul când îţi trebuie un biberon. Şi te sfătuiesc să-l cumperi şi să te-ntorci acasă şi să-i spui asta tăicuţului tău, dacă ai, şi să-l laşi să pună pe careva să-ţi cumpere un certificat de căsătorie. Asta-i tot ce doreai?”

Dar ea stătea tot acolo, fără să mă privească.

„Am bani să-ţi plătesc”, zice ea.

„Sunt ai tăi, ori el a fost galanton şi ţi-a dat banii.”

„El mi i-a dat. Zece dolari. A zis că-mi ajunge.”

„Nici o mie de dolari şi nici zece cenţi nu-s de-ajuns la mine-n prăvălie”, am zis. „Ascultă ce-ţi spun eu şi du-te-acasă şi spune-i tatălui tău ori fraţilor, dacă ai, ori primului om de care dai, pe drum.”

Dar ea nu s-a clintit. „Lafe mi-a zis că găsesc la farmacie. El a zis să-ţi spui că io şi el n-o să spunem niciodat’ că ne-ai vândut asta.”

„Ce rău îmi pare mie că frumosul tău Lafe n-a venit în persoană

după asta; de-asta-mi pare mie rău. Ştiu şi eu: în cazul ăsta, aş fi avut puţin respect pentru el. Poţi să te duci înapoi şi să-i spui că eu am zis aşa – dacă n-o fi acum pe la jumatea drumului spre Texas, după cum nici nu mă-ndoiesc. Eu, farmacist respectabil, care ţin prăvălie şi mi-am crescut familia şi sunt membru al bisericii de cincizeci şi şase de ani, în acest oraş. Am să le spun alor tăi, eu însumi, numai să aflu cine-s.”

S-a uitat la mine, acum ochii şi faţa din nou cam pustii, ca atunci când o văzusem prima dată prin vitrină. „N-am ştiut”, a zis ea. „El mi-a zis că găsesc ceva la farmacie. A zis că s-ar putea să nu vrea să-mi vândă mie, da’ dacă am zece dolari şi le spui că nu spui la nime, niciodată…”

„N-a putut spune că la farmacia asta”, am zis. „Dacă a făcut-o sau mi-a pomenit numele, îl invit s-o dovedească. Îl invit s-o repete, ori îl urmăresc în justiţie, până-n pânzele albe, aşa să-i spui.”

„Da’ poate că altă farmacie o să vrea”, a zis ea.

„În cazul ăsta, nu mă priveşte. Io, asta-i_____” Atunci m-am uitat la ea. Grea viaţă au; uneori, un bărbat… dacă poate să existe vreodată vreo scuză pentru păcat, care însă nu poate fi. Şi-apoi viaţa n-a fost făcută să fie uşoară pentru oameni: n-ar mai fi avut niciodată vreun motiv să fie buni şi să moară. „Fii atentă”, am zis.

„Scoate-ţi din cap ideea asta. Domnul ţi-a dat ce ai, chiar dacă El l-a folosit pe diavol ca să facă aşa. Du-te-napoi, la Lafe, şi luaţi ăi zece dolari şi căsătoriţi-vă cu ei.”

„Lafe mi-a zis că găsesc ceva la farmacie”, a zis ea.

„Atunci du-te şi ia”, i-am zis. „Aici nu găseşti.”

A ieşit afară, cărând pachetul, tălpile hârşâindu-i-se uşor de podea. La uşă, s-a mai codit şi-a ieşit. Am văzut-o prin geam cum se duce-n josul străzii.

Ce-a urmat ştiu de la Albert. El a zis de căruţă, că era oprită în faţa magazinului de fierărie al lui Grummet şi toate cucoanele se împrăştiau care-ncotro, pe stradă, cu batistele la nas şi o mulţime de oameni rezistenţi la miros stăteau în jurul căruţii, ascultând cum poliţaiul discută cu omul. Era un soi de om înalt, slăbănog,

şedea în căruţă şi zicea că-i stradă publică şi că socotea el că are aceleaşi drepturi ca oricare şi poliţaiul îi zicea că trebuie să plece; lumea n-o să suporte asta. Murise de opt zile, zicea Albert. Veneau dintr-un loc, din ţinutul Yoknapatawpha, şi încercau să ajungă cu mortul la Jefferson. Trebuie să fi fost ca o bucată de brânză

stricată într-un muşuroi de furnici, în căruţa aia prăpădită de care zicea Albert că oamenii erau înspăimântaţi c-o să se facă ţăndări înainte ca ei s-o scoată din oraş, cu lada aia făcută-n casă şi un alt individ cu piciorul rupt, zăcând pe-o plapumă, pe capac, şi tatăl şi un băieţel stând pe leagănul căruţii şi poliţaiul încercând să-i scoată din oraş.

„E stradă publică”, zice omul. „Consider că ne putem opri să

cumpărăm ceva, ca orişicare alt om. Avem bani să plătim pentru asta şi nu ezistă v’o lege de să zică că un om nu poa’ să-şi cheltuiască banii unde vrea.”

Se opriseră să cumpere nişte ciment. Celălalt băiat era la Grummet, înăuntru, încercând să-l facă pe Grummet să rupă un sac şi să-i dea de zece cenţi şi, până la urmă, Grummet a rupt sacul, ca să scape de el. Le trebuia ciment ca să fixeze într-un fel piciorul rupt al individului.