„Drace”, zice Jewel. „Atunci ia rindeaua.”
Aşa că iau rindeaua şi-o leagă de sfoara de trasat şi intră din nou în apă. Taica vine-napoi, de-a lungul malului. Se opreşte pentru câteva clipe şi se uită la noi, cocârjat, jalnic, ca un juncan părăsit ori ca o pasăre înaltă şi bătrână.
Vernon şi cu Jewel se întorc, mergând în contra curentului. „Feri din cale”, îi zice Jewel lui Dewey Dell.
„Ieşi afar’ din apă.”
Ea se-mpinge puţin în mine ca să-i lase să treacă, Jewel ţinând rindeaua ridicată, de parcă s-ar putea sparge, firul albastru se prelinge înapoi, peste umăr.
Trec de noi şi se opresc; se apucă să discute liniştit despre unde anume, exact, s-a răsturnat căruţa.
„Darl tre’ să ştie”, zice Vernon. Se uită amândoi la mine.
„Nu ştiu”, zic. „N-am fost acolo chiar atât de mult.”
„Drace”, zice Jewel. Mai înaintează ceva, cu mare atenţie, sprijinindu-se de curent, citind vadul cu tălpile.
„Ai prins frânghia?” zice Vernon.
Jewel nu răspunde. Se uită în urmă, la mal, calculând, apoi la apă. Azvârle rindeaua în larg, lăsând firul să-i alunece printre degete, degetele albăstrindu-se pe unde trece. Când sfoara se opreşte, i-o dă-napoi, lui Vernon, s-o ţină.
„Mai bin’ lasă-mă pe mine, de data asta”, zice Vernon.
Nici de astă dată Jewel nu răspunde; îl urmărim cum se dă
afund.
„Jewel”, schiaună Dewey Dell.
„Ho, că nu-i aşa de-adânc acolo”, zice Vernon.
Nu se uită înapoi. Pândeşte apa în locul unde s-a cufundat Jewel.
Când Jewel iese la suprafaţă, are fierăstrăul.
Când trecem de căruţă, îl vedem pe taica frecând cu o mână de frunze două pete de noroi. Pe verdele frunzişului, calul lui Jewel pare o plapumă peticită, întinsă pe frânghie. Cash nu s-a clintit.
Stăm deasupra lui, în mâini cu rindeaua, fierăstrăul, ciocanul, vinclul, rigla gradată, sfoara de trasat, în timp ce Dewey Dell se lasă pe vine şi saltă capul lui Cash. „Cash”, zice ea. „Cash.”
El deschide ochii, privind încordat, în sus, la chipurile noastre
răsturnate.
„Dac-a egzistat v’odat’ un om mai făr’ de noroc”, zice taica.
„Ia te uită, Cash”, zicem noi, ţinând sculele ridicate, în aşa fel ca să le poată vedea. „Ce altceva ai mai avut?”
Încearcă să vorbească, răsucindu-şi capul, închizând ochii.
„Cash”, zicem noi. „Cash.”
Însă el întoarce capul ca să vomite. Dewey Dell îl şterge la gură
cu poala udă a rochiei; după asta poate să vorbească.
„A, trusa lui de ferestău”, zice Jewel. „A’ nouă, de-a cumpărat-o când a cumpărat rigla.” Pleacă, se îndepărtează. Vernon se uită
după el, stând încă pe vine. Apoi se ridică şi o ia către apă, după
Jewel.
„Dac-a egzistat v’odat’ un om atât de făr’ de noroc”, zice taica.
Se profilează înalt, deasupra noastră, care stăm pe vine: parcă-i cioplit de un caricaturist beat, dintr-un lemn tare. „Asta-i o-ncercare”, zice el. „Da n-o ţin de rău pentru asta.” Dewey Dell a potrivit din nou capul lui Cash pe haina împăturită, sucindu-i-l puţin, ca să nu mai vomite. Alături de el zac sculele. „Un om poa’
să-şi zică fericit c-a fost tot picioru ăl de şi l-a rupt când a căzut de pe biserica-aia”, zice taica. „Da pentru-aia n-o ţin de rău.”
Jewel şi cu Vernon sunt din nou în râu. De aici, nu arată să strice oglinda apei; e ca şi cum aceasta i-ar fi retezat pe amândoi, dintr-o singură lovitură cele două trunchiuri mişcându-se cu grijă
amănunţită şi caraghioasă pe faţa apei. Arată liniştită, ca mecanismele pe care le-ai supravegheat şi ascultat îndelung. Ca şi cum cheagul care eşti s-ar fi topit în mişcarea nesfârşită dintru-nceput, şi văzul şi auzul, oarbe şi surde în ele însele, furia însăşi potolită, prin oprire. Cum Dewey Dell stă pe vine, rochia ei udă
mulează, pentru ochii morţi a trei orbi, acele protuberanţe groteşti de mamifer care sunt zările şi văile pământului.
Cash
Nu se cumpănea. Le-am zis că, dacă vor s-o care şi s-o ducă-n cumpănire, tre’ să…
Cora
