„Bine, da atunci cum mai poţi zice c-a fost nechibzuinţă?” am zis. „Nime’ nu se poate feri de mâna lui Dumnezeu. Ar fi o nelegiuire să-ncerci.”
„Atunci de ce s-o-nfrunţi?” a zis Cora. „Asta să-mi spui tu.”
„Anse, defel”, am zis. „Şi tocma’ de asta-l ţii de rău.”
„Acolo-i erea locu”, a zis Cora. „De erea bărbat, acolo s-ar fi aflat, în loc să-şi pună feciorii să facă ce el nu se-ncumetă.”
„Zău de mai pricep ce vrei”, am zis. „O dată o ţii că ei, încercând asta, înfrunta mâna lui Dumnezeu şi-al doilea, hop, pe Anse, că nu erea cu ei.” Atunci ea s-a pornit să cânte din nou, trebăluind pe la albie, cu aeru-ăla-al ei de cânta pe faţa ei, ca şi cum ar fi încheiat toate socotelile cu oamenii şi cu toate nebuniile lor, şi-acu merge mult înaintea lor, călcând apăsat spre cer şi cântând.
Căruţa a şovăit multă vreme până ce curentu s-a-ndesat sub ea şi-a-mbrâncit-o din vad afară şi Cash mai aplecat şi mai aplecat, încerca să ţie racla lipită, să nu lunece jos şi să se răstoarne căruţa de tot. Când căruţa a fost bine aplecată şi curentu nu mai avea mult de lucru, hop şi buşteanu, şi treaba a fost gata. Buşteanu s-a abătut pe lângă căruţă şi s-a dus mai departe, fain-frumos, cum ar
face orişice om când înoată. S-a-ntâmplat, de parcă l-ar fi trimes cineva să facă o treabă şi, odată făcută, şi-a văzut de drum.
Când, pân’ la urmă catârii, zbătându-se, a rupt hamurile, o clipă
s-a părut că poate Cash o să-ndrepte căruţa. Părea că el şi căruţa nu se mişca defel şi numa Jewel se lupta să-şi mâie calu spre căruţă. Apoi băiatu-ăla a trecut pe lângă mine-n goana mare şi răcnind la Darl şi fata tot cerca să-l prinză şi-atunci văz catârii cum vin, rostogolindu-se leneş afar’ din apă, cu picioarele răşchirate şi ţapene, de parcă s-ar fi oprit deodat’ cu susu-n jos şi se rostogolesc mai departe-n apă, iară.
Apoi căruţa s-a lăsat de tot, apoi şi ea şi Jewel şi calu a fost toţi un talmeş-balmeş. Cash s-a topit din privire, ţinând încă racla apăsată lipit şi după-aia n-aş putea să mai spui nimica, afar’ de calu de se zbătea şi stropea. Am crezut că atunci Cash se lăsase păgubaş şi înota de-acu şi-am strigat la Jewel să vie-ndărăt şi-atunci, dintr-odată, el şi calu s-a dus şi ei dedesubt şi-am crezut că
atâta le-a fost. Am priceput că şi calu fusese târât de pe vad şi cu calu ăla, sălbaticii, de se-neca şi căruţa aia şi lada aia slăbită din strânsoare s-arăta să iasă rău de tot şi-am şi fost acolo, cu apa pân’
la genunchi şi-am răcnit la Anse, în spatele meu: „Vezi acu ce-ai făcut? Vezi acu ce-ai făcut?”
Calu apare din nou. O luase către mal de-acu, aruncându-şi capu-n sus şi-atunci l-am văzut pe unu din ei că se ţine de şa, pe partea din vale, aşa c-am început s-alerg în lungu malului, cercând să dau cu ochii de Cash de nu putea să-noate şi răcneam la Jewel, unde Cash era ca un nebunu dracului, tot aşa de păcătos ca băiatu-ăla de era pe mal, mai la vale, răcnind încă la Darl.
Aşa c-am intrat în apă, aşa fel, ca să mă pot sprijini cumva de nămol, când l-am văzut pe Jewel. Erea pân’ la brâu în apă, de unde-am priceput că-n orice caz e pe vad, împotrivindu-se cu greu curentului şi-atunci văz frânghia şi-atunci văz apa cum se-nalţă
unde ţinea el căruţa oprită, drept din jos de vad.
Cash erea ăl de se ţinea de cal când a venit sus, pe mal, împroşcând şi lunecând pe genunchi, gemând şi tânguindu-se de parcă erea om. Când ajunge la el, tocma zvârlea, cotorosindu-se de
Cash care s-apucase de şa. Faţa i s-a-ntors o clipă când a lunecat iar în apă. Erea cenuşie, ochii închişi şi-o dâră lungă de noroi pe obraz. Apoi s-a lăsat moale şi s-a răsturnat în apă. Părea întocmai ca o boccea de haine vechi, clătinându-se-ncolo şi-ncoa, la mal.
Părea că, aşa cum zăcea colo-n apă, cu faţa-n jos, legănându-se uşurel încoace şi-ncolo, că se uită la ceva pe fundu apei.
Am văzut apoi cum frânghia despică apa şi dispare şi-am simţit greutatea căruţei, cumva izbind şi trăgând leneş parcă, parcă fără
chef şi frânghia aia despicând apa şi dispărând grea ca un drug de fier. Am auzit apa sfârâind pe ea de parc-ar fi fost înroşită-n foc.
De parc-ar fi fost un drug de fier înfipt drept în fundu apei şi noi ţineam de capătu lui şi căruţa lenevea încoace şi-ncolo, cumva îmbrâncindu-ne şi împungându-ne, de parc-ar fi venit pe furiş şi s-ar fi oprit în spatele nostru, leneşă, de parcă nu prea avusese ea chef când îşi pusese asta-n cap. Şi-apoi, ca o ghiulea, a trecut pe lângă noi, umflat ca un balon: una dintre ghiulelele alea tărcate de-ale lui Lon Quick. S-a izbit de frânghie ca de-un drug de fier şi-apoi în lături şi s-a dus şi noi am tot pândit frânghia aia care se lăsa-n unghi, în apă. O pândeam.
Darl
Cash zace la pământ, întins pe spate, capul înălţat pe o haină
făcută sul. Ochii i-s închişi, obrazul cenuşiu, părul lipit, lins şi năclăit pe frunte, de parcă ar fi dat cu pensula. Carnea obrazului arată scursă de pe oasele orbitelor, nasului, gingiilor, ca şi cum apa ar fi înmuiat trăinicia care ţinuse pielea întinsă la locul ei; cele două şiruri de dinţi înfipţi în gingiile gălbii sunt uşor despărţite, ca şi cum ar râde fără glas. Zace, subţire ca aracul, în hainele ude, o băltoacă de vărsătură în dreptul capului şi-un fir întinzându-se din colţul gurii, pe obraz în jos, fiindcă n-a putut să-şi întoarcă repede capul ori să-l salte cât trebuia, până când Dewey Dell se-apleacă
şi-l şterge cu poala rochiei.
Jewel se apropie. Ţine-n mână rindeaua. „Vernon to’ma a găsit vinclu’”, zice el. Se uită-n jos, la Cash, apa picură de pe el. „N-a scos încă nicio vorbă?”
„Avea fierăstrău’ şi ciocanu’ şi sfoara de trasat şi rigla gradată”, zic. „Ştiu sigur.”
Jewel pune jos vinclul. Taica-l urmăreşte. „Nu poa’ să fie prea departe”, zice el. „S-a dus la fund dimpreună. Dac-a egzistat om mai făr’ de noroc.”
Jewel nu se uită la taica. „Mai bine l-ai chema-napoi, aci, pe Vardaman”, zice el. Se uită la Cash. Apoi se-ntoarce şi se-ndepărtează. „Fă-l să vorbească de-ndată ce poate”, zice el, „aşa, ca să ne spuie ce mai avea.” Ne întoarcem la râu. Căruţa e târâtă
de-a binelea, roţile înţepenite cu grijă: toţi am dat ajutor; e ca şi cum, în alcătuirea prăpădită, familiară a căruţei dăinuie, oarecum ascunsă şi totuşi simţită, puterea aceea care ucisese catârii ce-o trăseseră cu nici o oră-nainte, peste marginea viiturii. Pe fundul căruţii ea zace adânc, scândurile lungi şi galbene cu lustrul pierdut de udătură şi totuşi, încă galbene, ca aurul văzut prin apă, afară de două dâre lungi de noroi. Trecem de ea şi ne ducem spre mal.
Un capăt al funiei e strâns legat de un copac. La mal, până la genunchi în apă, Vardaman îl urmăreşte încordat pe Vernon. S-a oprit din urlat şi-i ud până la subţiori. Vernon, la celălalt capăt al funiei, băgat până la umăr în apă, se uită-ndărăt, la Vardaman. „Şi mai ’napoi”, zice el. „Dă-te-napoi, lângă copac, şi ţine de funie, să
nu scape.”
Vardaman se trage-napoi, în lungul funiei, spre copac, călcând orbeşte, cu ochii la Vernon. Când ne vede, se uită iar la Vernon, cu aceeaşi atenţie încordată.
„Am dat şi de ciocan”, zice Vernon. „Pân-acu trebuia să fi dat şi de sfoara de trasat. O fi luat-o apa.”
„A luat-o de tot”, zice Jewel. „Nu mai dăm de ea. Da ferestău’, oricum, tre’ găsit.”
„Cred şi io”, zice Vernon. Se uită la apă. „Şi sfoara aia de trasat.
Altceva ce mai avea?”
„Încă n-a vorbit”, zice Jewel, intrând în apă. Se uită-ndărăt, la mine. „Tu-ntoarce-te şi vezi de-l trezeşte, să vorbească”, zice el.
„E taica acolo”, zic. Mă iau după Jewel, în apă, de-a lungul funiei. O simt vie în mână, curbată un pic şi zbârnâind ca un arc.
Vernon mă urmăreşte din ochi.
