„Da’ nu face patru’j’de dolari. Şi cam cât de departe zici tu să te duci cu catâri de patru’j’de dolari?”

Cu toţii urmăreau acum, liniştiţi, mereu. Jewel se oprise, răsucit, la jumătatea drumului şi aşteptând să se întoarcă la cal. „Dau alte lucruri”, a zis Anse. A început iar să molfăie, stând acolo, în picioare, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l lovească cineva, el hotărât fiind să nu se apere.

„Ce alte lucruri?” a zis Darl.

„Drace”, am zis. „Ia catârii mei. Doar o să mi-i aduci înapoi. Mă

descurc eu cumva.”

„Aşaaa, de-asta cotrobăiai ’mneata prin hainele lui Cash, azi-noapte”, a zis Darl. A zis asta exact cum ar fi citit-o din ziar. Ca şi cum nici că-i păsa. Jewel se-ntorsese acum, stătea acolo şi se uita la Anse, cu ochii ăia ai lui, de marmură. „Cash avea de gând să

cumpere cu banii ăştia maşina aia vorbitoare de la Suratt”, a zis Darl.

Anse stătea acolo, molfăind. Jewel îl pândea. Nici nu clipea.

„Da’ asta face numai opt dolari în plus”, zice Darl cu glasu-ăla, de parcă el doar asculta şi nu dădea niciodată răspuns. „Tot n-ajunge să cumperi o păreche.”

Anse s-a uitat la Jewel, cumva alunecându-şi ochiul într-acolo,

apoi s-a uitat din nou în jos. „Ştie El, Dumnezeu, dac-a mai egzistat v’un om”, zice el. Dar ei tot n-au zis nimic. Îl pândeau doar, aşteptând, şi el îşi luneca ochii către tălpile lor şi-n susu picioarelor, dar nu mai sus. „Şi calu”, zice el.

„Ce cal?” a zis Jewel. Anse doar ce stătea acolo. Al dracu’ să

fiu, dac-un om nu poa’ să-şi ţină feciorii-n frâu, să-i alunge de-acasă, oricât ar fi ei de mari. Şi dacă nu poate s-o facă, al’ naibii să

fiu, de n-ar trebui să se care el. Al naibii să fiu, de n-aş face-o.

„Vrei să zici c-ai ’cercat să dai în schimb calu meu?” zice Jewel.

Anse stă acolo, cu braţele bălăbănind. „De cinşpe ani nu mai am un dinte-n gură”, zice el. „Dumnezeu ştie asta. El ştie că de cinşpe ani n-am mai mâncat hrana ce o a lăsat-o El pentru om ca să-şi păstreze puterile şi io am pus de-o parte azi un nichel, mâine-un nichel, aşa fel ca familia să nu-mi sufere şi ca să-mi cumpăr dinţii-ăia, aşa, ca să poci mânca bucatele. Dau banii ăia. Consideram că

dacă io poci s-o duc făr’ să mănânc, feciorii mei poa’ s-o ducă făr’

să călărească. Dumnezeu ştie c-am dus-o.”

Jewel, în picioare, cu mâinile-n şold, se uită la Anse. Apoi îşi mută privirile aiurea. Se uită, hăt, departe, peste câmp, cu obrazu neclintit, ca o stâncă, de parcă altcineva vorbea de calu altcuiva şi el n-avea interes s-asculte. Apoi a scuipat alene şi a zis,

„’Mnezău’”, şi s-a-ntors şi s-a dus către poartă şi şi-a dezlegat calu şi-a-ncălecat. Calu şi pornise, când el a sărit în şa şi cam pe când era călare de-a binelea, fugeau amândoi de rupeau pământu, de parcă însăşi Legea i-ar fi mânat din urmă. În felu ăsta au dispărut amândoi din priviri, ca un fel de uragan tărcat.

„Bine”, zic. „Ia catârii mei”, am zis. Dar el nu şi nu. Dar nici să

rămână locului nu voiau şi băiatu-ăla huşăia la corbii ăia, cât e ziua de lungă, în bătaia soarelui, pân-ce-a ajuns aproape tot atât de ţicnit ca şi ăilalţi. „Pe Cash, oricum, lăsaţi-l aicea”, am zis. Dar ei nu şi nu. Au făcut pentru el o saltea din plăpumi puse pe capacul raclei şi l-au pus deasupra, şi sculele lângă, şi eu am prins catârii mei la ham, şi-am tras căruţa v’o juma de milă mai la vale, pe drum.

„Tu să ne spui”, zice Anse, „dac-aciia te supără.”

„În regulă”, am zis. „Aici e tocma’ bine. Şi sigur. Acu haide-napoi, să cinăm.”

„Mulţumesc frumos”, a zis Anse. „Ne-am luat ceva merinde-n coş. O scoatem noi la cap.”

„De unde-aţi luat-o?” am zis.

„Am adus-o de-acas.”

„Păi, de-acu tre’ să fie veche”, am zis. „Hai şi-mbucaţi ceva cald.”

Dar ei n-au vrut. „Consider c-o scoatem la cap”, a zis Anse. Aşa că m-am dus acasă şi-am cinat şi-am luat un coş de l-am dus lor şi-am încercat să-i fac să vină-napoi, în casă.

„Mulţumesc frumos”, a zis el. „Consider c-o scoatem la cap.”

Aşa că i-am lăsat acolo, ciuciţi în jurul unui focşor, aşteptând; Dumnezeu ştie ce.

Veneam către casă. Mă tot gândeam la el, acolo şi la creştinu ăla de mânca pământu, pe cal. Şi că, de-acu-ncolo, n-or să-l mai vază.

Şi-al dracului să fiu, de-i băgam vreo vină. Nu pentru că n-a vrut să-şi dea calu, ci pentru c-o rupsese cu zurliu’ de Anse.

Sau aşa ceva gândeam atunci. Pentru că, al naibii să fiu, dacă

individu ăsta de Anse n-are ceva de-l împinge pe om să-i sară-n ajutor, chiar de ştie c-o să-i dea cu copita imediat după aia. Pentru că, după vreun ceas de la gustare, dimineaţa aialaltă, Eustace Grimm, care-i ţine locul lui Snopes, a venit cu o păreche de catâri, să-l caute pe Anse.

„Credeam că el şi cu Anse nici nu s-au târguit”, am zis. „Păi da”, a zis Eustace. „Ce le-a plăcut lor ăl mai mult, a fost calu. Cum i-am zis io lu’ dom’ Snopes, el dedea catârii pe cin’j’de dolari, fin’că, de păstra unchiu-so, Flem, caii-ăia texani, atuncea când i-a avut, Anse n-ar mai fi_____”

„Calu?” am zis. „Păi băiatu lu’ Anse a luat calu şi-a spălat putina, noaptea trecută, acu să tot fie la jumatea drumului spre Texas, şi Anse_____”

„Apoi că io habar n-am cin’ l-o adus”, a zis Eustace. „Nu l-am văzut. Io doar ce-am găsit calu-n grajd, azi-dimineaţă, când m-am dus să dau notreţ, şi el ’ce că s-aduc catârii-acilea.”

Nicio-ndoială, nu-l mai văd ei. Pe la Crăciun poate c-or să

primească o carte poştală de la el, din Texas, aşa cred. Şi, de n-ar fi fost Jewel, cred c-aş fi fost eu; îi rămân dator pe chestia asta. Al naibii să fiu, dacă Anse nu-mbrobodeşte omu, el ştie cum. Al naibii să fiu, de nu-i el o panaramă.

Vardaman

Acuma-s şapte, în cercuri mici, negre.

„Uită-te, Darl”, zic; „vezi?”

El se uită-n sus. Ne uităm la ei, atent, în mici şi înalte cercuri negre ele nemişcare.

„Ieri erea numa patru”, zic.

Erea mai mult de patru, pe grajd.

„Ştii ce-am de gând să fac dacă-ncearcă să s-aşeze iar pe căruţă?” zic.

„Ce-ai să faci?” zice Darl.

„Nu-l las să s-aşeze pe ea”, zic. „Nu-l las să s-aşeze nici pe Cash.”

Cash este bolnav. Este bolnav, pe ladă. Da mama mea este peşte.