muritoare rătăcită întru păcat, în timp ce sufletul ei se înfăţişa judecăţii cumplite şi nestrămutate, odihnească-n pace osemintele ei.

„Dumnezeu să se îndure de această casă”, am zis.

Darl

Pe cal s-a dus până la alde Armstid şi-a venit înapoi pe cal, mânând catârii lui Armstid. Am înhămat şi l-am pus pe Cash deasupra lui Addie. Când l-am întins, el a vomat din nou, dar şi-a petrecut capul peste fundul căruţii, la timp.

„S-a vătămat şi la burtă”, zice Vardaman.

„Poa’ să-l fi pălit calu-n stomac”, am zis. „Te-a pălit în stomac, Cash?”

El a-ncercat să spună ceva. Dewey Dell l-a şters din nou la gură.

„Ce zice?” a-ntrebat Vernon.

„Ce zici, Cash?” a zis Dewey Dell. S-a aplecat deasupra lui.

„Sculele”, a zis ea. Vernon le-a luat şi le-a pus în căruţă. Dewey Dell a săltat capul lui Cash, ca el să poată vedea. Am mânat mai departe, Dewey Dell şi eu stând lângă Cash, ca să-l sprijinim, şi el, călărind înaintea noastră, pe cal. Vernon a rămas în picioare şi ne-a urmărit o vreme. Apoi s-a-ntors şi s-a dus înapoi, spre pod.

Păşea cu băgare de seamă, începând să-şi scuture mânecile ude ale cămăşii, ca şi cum tocmai se udase.

Îşi ţinea calul în faţa porţii. Armstid aştepta la poartă.

Noi ne-am oprit şi el s-a dat jos şi l-am coborât pe braţe pe Cash şi l-am cărat în casă, unde doamna Armstid şi pregătise patul. Am lăsat-o pe ea şi pe Dewey Dell să-l dezbrace.

M-am luat după taica, afară, spre căsuţă. El a venit înapoi, s-a urcat în căruţă şi-a mânat mai încolo şi noi după el, pe jos, până pe ţarină. Udeala venise bine, fiindcă Armstid a zis, „Bun venit la noi. Puteţi să puneţi aia acolo.” El ne-a urmat, ducându-şi calul, şi a rămas în picioare, lângă căruţă, cu frâul în mână.

„Mulţumesc frumos”, a zis taica. „O să ne servim de şopru d-acolea. Ştiu că nu-i nicio plăcere pentru tine.”

„Sunteţi bineveniţi la noi”, a zis Armstid. Faţa lui avea din nou aerul acela lemnos; aerul acela trufaş-duşmănos, străveziu şi

ţeapăn, de parcă faţa şi ochii ar fi fost două culori de lemn, cea greşită palidă şi cea bună întunecată. Cămaşa lui începea să se usuce, dar încă se lipea de el când se mişca.

„Ea o să considere asta”, a zis taica.

Am deshămat catârii şi-am împins căruţa înapoi, sub şopru. O

latură a şoprului era deschisă.

„N-o să plouă dedesubt”, a zis Armstid. „Da’ dacă voi, mai degrabă…”

În spatele grajdului erau nişte foi ruginite de tablă pentru acoperiş. Am luat două dintre ele şi le-am rezemat de latura deschisă.

„Sunteţi bineveniţi la noi”, a zis Armstid.

„Mulţumesc frumos”, a zis taica. „Nu ştiu cum ţi-aş mulţumi dacă le-ai da o mică gustare.”

„Cum de nu”, a zis Armstid. „Lula o să pregătească cina, doar să-l aşeze ca lumea pe Cash.” El se dusese înapoi la cal şi-i scotea şaua, cămaşa lui umedă se lipea de el când se mişca.

Taica nu voia să intre-n casă.

„Intră de mănâncă”, a zis Armstid. „E-aproape gata.”

„N-am plăcere de nimica”, a zis taica. „Mulţumesc frumos.”

„Intră şi usucă-te şi mănâncă”, a zis Armstid. „O să te simţi bine aici.”

„Doar pentru ea”, a zis taica. „De dragu ei iau hrana. Nu mai am catâri, nu mai nimica. Da ea o să fie recunoscătoare faţă de tine.”

„Păi, da”, a zis Armstid. „Hai, oameni buni, intraţi de vă uscaţi.”

Dar după ce Armstid i-a dat lui taica un păhărel, el s-a simţit mai bine şi când noi am intrat să vedem ce mai e cu Cash, el n-a intrat cu noi. Când am privit, înapoi, el îşi ducea calu-n grajd, se şi apucase să discute cum să facă rost de alţi catâri şi pe la vremea cinei mai că-i şi cumpărase. El e-acolo, devale, în grajd, strecurându-se lunecat pe lângă vârtejul strident colorat ce zvârle din copite, intrând în boxă cu el. Se caţără pe iesle şi trage fânul jos şi iese din boxă şi caută şi găseşte ţesala. Apoi se reîntoarce şi lunecă iute pe lângă zvârlitura care bufneşte în gol şi s-apropie brusc de cal, unde nu-l poate ajunge. Apasă ţesala, ţinându-se

înlăuntrul razei de izbire a calului, cu îndemânarea unui acrobatşi înjură calul într-un murmur mângâietor şi spurcat. Îşi zvârlecapul înapoi, ca muşcat; ochii i se rostogolesc în luminaasfinţitului ca două bile de marmură pe o catifea violent colorată,cum îl pocneşte peste bot cu dosul ţesalei.

Armstid

Cam pe timpu când dau pe gât înc-o duşcă de whisky şi cina-i pe sfârşite, el îşi şi cumpărase nişte catâri de la cineva, pe veresie.

Cam pe-atunci tot alegea şi strâmba din nas şi zicea că nu prea-i place părechea asta şi că nu şi-ar vârî banii în ceva de care se ştie că nu-i cine ştie ce, nici măcar într-un coteţ de găini.

„Ai putea să-ncerci cu Snopes”, am zis. „Să tot aibe trei-patru părechi. Poate că-ţi convine una dintre ele.”

Atunci el a-nceput să molfăie şi să se uite la mine, de parcă eu eram ăl care stăpânea singura păreche de catâri din ţinut şi nu voiam să i-i vând, când mi-am dat seama că poate catârii mei or să

fie ăi de-or să-i scoaţă vreodată din ogradă. Numai că nu ştiu ce-o să facă cu ei, dac-ar avea o păreche. Littlejohn îmi spusese că digu din valea Haley s-a rupt pe vreo două mile lungime şi că singurul chip de-a ajunge la Jefferson ar fi să dai ocol prin Mottson. Dar asta era treaba lui Anse.

„Cu el cazi greu la-nvoială”, zice, molfăind. Dar cam pe când dau pe gât o altă duşcă, după cină, el mai prinsese oleacă de inimă.

Îşi pusese-n cap să se-ntoarcă la grajd şi să stea cu ea. Credea poate că, dacă şedea frumuşel acolo, jos, gata s-o ia din loc, Moş

Crăciun o să-i aducă cine ştie ce, poate o păreche de catâri. „Da io consider că-l poci da pe brazdă”, zice el. „Un om îşi ajută

todeauna tovarăşii la ananghie, dacă egzistă-n el un strop de sânge de creştin.”

„Se-nţelege că ţi-i dau pe-ai mei cu dragă inimă”, am zis, ştiam eu cât de mult credea el că ăsta-i motivul.

„Mulţumesc frumos”, a zis el. „Dorinţa ei e să meargă cu-ai noştri”, ştiind el cât de mult credeam eu că ăsta era motivul.

După cină, Jewel s-a dus călare, peste câmp, către Bend, să-l aducă pe Peabody. Auzisem că trebuia să fie acolo azi, la alde Varner. Jewel s-a-ntors pe la miezu nopţii. Peabody se dusese la

vale, din jos de Inverness, cine ştie pe unde, dar a venit cu el unchiu Billy, cu taşca lui cu doftorii de cai. Cum zice el, la urma urmelor, omu nu-i atât de deosebit de-un cal ori de-un catâr, doar că un catâr ori un cal are ceva mai multă minte. „Ce-ai păţit, băiete?” zice el, uitându-se la Cash. „Daţi-mi o saltea şi-un scaun şi-un pahar de whisky”, zice el.

L-a pus pe Cash să bea whisky, apoi i-a făcut vânt lui Anse din odaie. „Noroc că-i tot picioru-ăl de şi l-a rupt vara trecută” zice Anse, jalnic, molfăind şi clipind. „Tot e ceva.”

Am împăturit salteaua peste picioarele lui Cash şi am pus un scaun pe saltea şi eu şi cu Jewel ne-am aşezat pe scaun şi fata aia a ţinut lampa şi unchiu Billy a luat o muşcătură de tutun şi s-a aşternut pe treabă. Cash s-a zbătut destul de zdravăn câteva clipe, până ce-a leşinat. Apoi s-a-ntins, liniştit, cu broboane mari de sudoare pe faţă, ca şi cum ele s-ar fi pornit să se rostogolească şi apoi se opriseră să-l aştepte.

Când şi-a venit în fire, unchiu Billy îşi strânsese lucrurile şi plecase. Tot încerca să spună ceva, până când fata s-a aplecat peste el şi l-a şters la gură. „Zice de scule”, a zis ea.