„Mai bin’ te-ai duce”, zice el. „Mai bin’ să fii acolo.” „Stai, să
vedem ce mai putem găsi, înainte s-o ia la vale”, zic.
Ne ţinem de funie, curentul se încolăceşte pe după umerii noştri.
Dar sub această mincinoasă bunăvoinţă, adevărata lui putere se lasă leneşă peste noi. Nu crezusem că apa, în iulie, poate fi atât de rece. Parcă mâini nevăzute ţi-ar modela şi scrijela oasele. Vernon se uită încă înapoi, spre mal.
„Crezi c-o să ne ţină pe toţi?” zice el. Ne uităm şi noi înapoi, urmărind linia ţeapănă a funiei cum se ridică din apă către copac şi Vardaman, ciucit pe jumătate lângă ea, privindu-ne atent. „Numa’
de n-ar fugi catâru meu acas’”, zice Vernon.
„Haida”, zice Jewel. „Hai să-ncercăm aci.”
Ne cufundăm pe rând, ţinându-ne de funie, agăţaţi unul de altul, în vreme ce zidul rece al apei suge, de sub tălpile noastre, înclinat, înapoi şi-n sus, noroiul, iar noi, atârnaţi, bâjbâim pe fundul rece al
apei. Nici măcar noroiul nu-i liniştit. Are în el ceva rece, rătăcitor, de parcă şi pământul de sub noi s-ar afla în mişcare. Mâinile noastre întinse se caută şi se ating şi ne mişcăm cu băgare de seamă, ţinându-ne de funie; sau, în picioare, pe rând, pândim vârtejul, acolo unde, pe rând, fiecare bâjbâie sub pânza lichidă.
Taica a coborât pe mal şi ne urmăreşte.
Vernon iese din apă, şiroind şi răsuflând anevoie printre buzele ţuguiate care-i întind pielea obrazului. Gura i-e vânătă ca un covrig de cauciuc vechi. Are-n mână rigla gradată.
„Ce-o să se mai bucure”, zic. „E nouă-nouţă. De-abia a cumpărat-o, luna trecută, după catalog.”
„Măcar de-am şti sigur ce al’ceva”, zice Vernon, uitându-se peste umăr, apoi întorcându-se, ca să poată privi unde dispăruse Jewel. „Nu s-a dat la fund ’naintea mea?” zice Vernon.
„Nu ştiu”, zic. „Parcă. Da. Da, da.”
Pândim pânza groasă şi unduitoare a apei cum izvorăşte în spirale largi, din noi.
„Smuceşte niţel de frânghie”, zice Vernon.
„E la capătu dinspre tine”, zic.
„Da nu-i nime la capătu dinspre mine”, zice el.
„Trage de ea”, zic. Însă el o şi făcuse, ţinând celălalt capăt deasupra apei; şi-atunci îl vedem pe Jewel. E cam la zece iarzi; se apropie, răsuflând anevoie şi se uită la noi şi-şi azvârle părul lui lung pe spate, cu o smucitură a capului, apoi se uită către mal; îl vedem cum îşi umple plămânii.
„Jewel”, zice Vernon, nu tare, dar glasul i se duce, plin şi limpede, peste apă, poruncitor dar plin de grijă. „Tre’ să fie mai încoace-n urmă. Mai bine hai ’napoi.” Jewel se cufundă iar. Noi stăm acolo, sprijinind apa cu spatele, pândind apa unde a dispărut, ţinând între noi funia moale, ca doi oameni care ar ţine, între ei, atârnat, muştiucul unui furtun de incendiu, aşteptând să vină apa.
Pe neaşteptate, Dewey Dell e-n spatele nostru, în apă. „Jewel!”
zice ea. El apare din nou, aruncându-şi îndărăt părul din ochi.
Acum înoată spre mal, în derivă. „Hei, Jewel!” zice Dewey Dell.
Noi rămânem pe loc, ţinând funia şi-l vedem cum atinge malul şi
iese. Cum se ridică din apă, se-apleacă şi culege ceva. Vine-napoi, de-a lungul malului. A găsit sfoara de trasat. Vine-n dreptul nostru şi se opreşte acolo şi se uită-n jur, ca şi cum ar căuta ceva. Taica scoboară malul ca să se uite la catâri, acolo unde leşurile lor umflate plutesc şi se freacă liniştite unul de altul, în apa lină din cotul râului.
„Ce-ai făcut cu ciocanu’, Vernon?” zice Jewel.
„I l-am dat lui”, zice Vernon, smucindu-şi capul înspre Vardaman. Vardaman se uită după taica. Apoi se uită la Jewel. „Şi vinclu”. Vernon îl urmăreşte pe Jewel. O ia către mal, trecând de Dewey Dell şi de mine.
„Hai, ieşi afar’ d-aci”, zic. Ea nu zice nimic. Se uită la Jewel şi la Vernon.
„Unde-i ciocanu’”, zice Jewel. Vardaman se caţără-n grabă pe mal şi i-l duce.
„E mai greu ca fierăstrău’”, zice Vernon. Jewel leagă capătul sforii de trasat de coada ciocanului.
„Ciocanu’ are-n asta lemn, nu glumă”, zice Jewel. El şi cu Vernon stau faţă-n faţă, privind atent la mâinile lui Jewel.
„Şi-i şi ăl mai plat”, zice Vernon. „Aproape mie-n sută că
pluteşte. Ia vezi, rindeaua.”
Jewel’ se uită la Vernon. Şi Vernon e înalt. Lungi şi slabi amândoi, stau, cu hainele ude, lipite şi se privesc în ochi. Lon Quick putea să se uite chiar şi la un cer înnorat şi să spună ora cu o diferenţă de până-n zece minute. E vorba de Lon ăl mare, nu de Lon ăl mic.
„Ce-aveţi de nu ieşiţi din apă?” zic.
„Ca un ferestrău tot n-o pluti”, zice Jewel.
„Da tot o pluti mai ca fierăstău’, decât ca ciocanu’”, zice Vernon.
„Pui prinsoare”, zice Jewel.
„Nu pui”, zice Vernon.
Stau acolo-n picioare, uitându-se atent la mâinile liniştite ale lui Jewel.
