„O să cam tre’ s’ luăm neşte leacuri, la Mottson”, zice taica.

„Consider că neapărat să luăm.”

„Cum te simţi, Cash?” zice Darl.

„Nu diranjează pe nime”, zice Cash.

„Vrei să ţi-l săltăm un pic mai sus?” zice Darl.

Cash are un picior rupt. Pân-acum a avut două picioare rupte.

Zace pe ladă, cu o plapumă făcută sul, sub cap, şi-o bucată de lemn sub genunche.

„Consider că trebuia să-l lăsăm la alde Armstid”, zice taica.

Eu n-am un picior rupt şi taica n-are un picior şi Darl n-are şi „E

numa umflăturili”, zice Cash. „Oareşcum parc-ar măcina-mpreună

pe umflătură. Nu diranjează pe nime.” Jewel a dispărut. El şi calu lui a dispărut cam pe la vremea cinei.

„Asta-i fin’că ea nu doreşte să ne-ndatorăm”, zice taica.

„’Naintea lu’ Dumnezeu fac tot ce pot, ca nime altu.” „Oare fin’că mama lui Jewel este cal, Darl?” am zis.

„Să-ncerc, poate strâng un pic mai tare sforile”, zice Darl. Uite, de-aia Jewel şi cu mine am fost amândoi în şopru şi ea a fost în

căruţă fin’că calu trăieşte-n grajd şi eu a trebuit s-alung întrunacorbu de la

„Numa să poţi”, zice Cash. Nici Dewey Dell n-are un picior rupt şi nici eu. Cash este fratele meu.

Ne oprim. Când Darl slăbeşte sfoara, Cash prinde să asude iar. I se vede dinţii.

„Doare?” zice Darl.

„Nu diranjează pe nime”, zice Cash.

„Vrei să mâie taica mai încet?” zice Darl.

„Nu”, zice Cash. „Nu-i timp de zăbovit. Nu diranjează pe nime.”

„O să tre’ s’ luăm neşte leacuri, la Mottson”, zice taica.

„Consider c-o să cam trebui’.”

„Zi-i să mâie mai departe”, zice Cash. Mânăm mai departe.

Dewey Dell s-apleacă-n spate şi şterge obrazu lui Cash. Cash este fratele meu. Da mama lu Jewel este cal. Mama mea este peşte.

Darl zice c-atunci când ne-om întoarce iar la apă poa’ s-o văz şiDewey Dell a zis, Ea-i în ladă; cum poa’ să iasă? A ieşit pângăurile de le-am sfredelit io-n apă, am zis şi când ne-ntoarcem iarla apă, am s-o văz. Mama mea nu-i în ladă. Mama mea numiroase-n halu ăsta. Mama mea este peşte.

„Cozonacii ăştia or s-arate tare frumos când o s-ajungem la Jefferson”, zice Darl.

Dewey Dell nu se uită-n jur.

„Mai bine-ncearcă să-i vinzi la Mottson”, zice Darl.

„Când ajungem la Mottson, Darl?” zic.

„Mâine”, zice Darl. „Dacă catârii nu-şi lasă oasele pe drum. Se vede că Snopes i-a hrănit cu rumeguş.”

„De ce i-a hrănit cu rumeguş, Darl?” zic.

„Ia te uită”, zice Darl. „Vezi?”

Acuma-s nouă, înalt, în cercuri mici, negre, foarte sus.

Când ajungem la poalele dealului, taica opreşte şi Darl şi Dewey Dell şi cu mine ne dăm jos. Cash nu poate merge, fin’că are un picior rupt. „Haidem, mă catârilor”, zice taica. Catârii urcă greu; căruţa scârţâie. Darl şi cu Dewey Dell şi cu mine urcăm dealu pe jos, în urma căruţii. Când ajungem pe culme, taica opreşte şi ne

urcăm la loc, în căruţă.

Acuma-s zece, înalt, în cercuri negre, foarte sus, pe cer.

Moseley

Mi-am ridicat ochii din întâmplare şi am văzut-o afară, în dreptul vitrinei, privind înăuntru. Nu chiar lipită de geam, şi fără

să privească la ceva, în special; stătea acolo, aşa, cu capul răsucit încoace şi cu ochii cam pustii, dar sorbindu-mă din priviri, ca şi cum ar fi aşteptat un semn. Când mi-am ridicat din nou ochii, ea se şi îndrepta spre uşă.

S-a tot codit cam vreun minut la uşa cu paravan, cum fac ei, şi a intrat. Avea pe vârful capului o pălărie de paie cu borul tare şi ducea un pachet înfăşurat în ziar: m-am gândit că are un sfert de dolar sau cel mult un dolar şi, după ce-o să se mai uite, o să

cumpere poate un pieptene ieftin ori o sticlă de parfum pentru negri, aşa că n-am deranjat-o deloc un minut sau cam atâta, dar am băgat de seamă că era frumuşică într-un fel stângaci, taciturn şi că

arăta mult mai bine acum, în rochia ei de bumbac şi cu aerul ei direct, decât o să arate după ce-o să cumpere lucrul la care o să se hotărască în cele din urmă. Ori după ce-o să spună că-l vrea. Mi-am dat seama că era hotărâtă încă înainte să intre. Dar trebuie să-i laşi încet. Aşa că am continuat să fac ceea ce făceam, gândindu-mă să-l pun pe Albert s-o servească, după ce-o să se-ntoarcă de la fântână, când, uite că el se apropie de mine. „Femeia aia”, a zis el.

„Mai bine aţi vedea ce vrea.”

„Ce vrea?” am zis.

„Nu ştiu. Nu pot scoate nimic de la ea. Mai bine v-aţi ocupa de ea.”

Aşa că am trecut după tejghea. Am văzut că era desculţă şi stătea cu tălpile lăţite comod pe podea, ca şi cum ar fi fost obişnuită. Se uita la mine cu o privire grea, ţinând pachetul; am văzut că avea nişte ochi negri cum nu mai văzusem şi că nu era de pe la noi. Nu-mi aminteam s-o mai fi zărit vreodată prin Mottson.

„Cu ce vă pot servi?” am zis.

Dar ea n-a zis nimic. Se uita fix la mine, fără să clipească. Apoi s-a uitat îndărăt, la lumea de la fântână.

Apoi s-a uitat pe lângă mine, către fundul prăvăliei.