„Da’ bine, o să-l omorâţi”, a zis poliţaiul. „O să-l faceţi să-şi piardă piciorul. Duceţi-l la un doctor şi îngropaţi asta cât puteţi mai repede. Ce, nu ştiţi că sunteţi pasibili de închisoare pentru periclitarea sănătăţii publice?”

„Făcem tot ce putem”, a zis tatăl. Apoi a spus o poveste lungă

despre cum au trebuit să aştepte căruţa să li se-ntoarcă şi cum podul fusese măturat de apă şi cum s-au dus cale de opt mile la alt pod şi apele-l luaseră şi pe ăla, aşa că ei s-au întors şi-au trecut prin vad şi catârii s-au înecat şi cum au făcut rost de alţi catâri şi-au constatat că drumul era stricat de ape şi-au trebuit să vină, dând ocol tocmai pe la Mottson, şi-atunci cel cu cimentul s-a întors şi i-a zis să tacă.

„Plecăm îndată”, i-a zis el poliţaiului.

„N-am vrut să supărăm pe niminea”, a zis tatăl.

„Să-l duci pe omul asta la doctor”, i-a zis poliţaiul celui cu

cimentul.

„Consider că se simte bine”, a zis el.

„Sa nu crezi că suntem lipsiţi de suflet”, a zis poliţaiul. „Dar cred că-ţi dai singur seama cum stă treaba”. „Pai, da”, a zis celălalt. „Plecăm de-ndată ce se-ntoarce Dewey Dell. S-o dus să

dea un pachet.”

Aşa că au stat acolo, cu lumea trasă îndărăt, cu batiste pe faţă, până ce într-un minut a apărut fata cu pachetul înfăşurat în ziare.

„Haida”, a zis cel cu cimentul, „am pierdut prea mult timp”. Aşa că s-au urcat în căruţă şi s-au dus. Şi când m-am dus la cină, aveam încă mirosul în nări. Şi ziua următoare, poliţaiul şi cu mine am început să adulmecăm şi am zis:

„Îţi miroase ceva?”

„Cred că sunt acu-n Jefferson”, a zis el.

„Ori la puşcărie. Dar bine, slavă Domnului că nu-i închisoarea noastră.”

„Asta aşa-i”, a zis el.

Darl

„Uite locu”, zice taica. Trage căruţa aproape şi stă şi se uită la casă. „Am putea lua neşte apă de-acolea.”

„E-n regulă”, zic. „Trebuie să-mprumuţi o găleată de la ei, Dewey Dell.”

„Dumnezeu ştie tot”, zice taica. „Nu vreau să rămân dator nimuruia, Dumnezeu ştie.”

„Poate găseşti vreun vas mai mare, ia-l”, zic. Dewey Dell se dă

jos din căruţă cu pachet cu tot. „Ţi-au dat mai multă bătaie de cap decât te aşteptai, ca să-i vinzi la Mettson”, zic. Vieţile ni se destramă în nevânt, nesunet, gesturile ostenite recapitulează

trudnic ecouri din constrângerile din vremuri de demult cu nemână

pe necoarde; în lumina asfinţitului, ne prăbuşim cu înfăţişări furioase, gesturi moarte, de păpuşi. Cash şi-a rupt piciorul şi acum rumeguşul curge afară. Sângerează de moarte, Cash.

„Nu vreau să rămân dator”, zice taica. „Dumnezeu ştie tot.”

„Atunci pişă-te”, zic. „Ne putem sluji de pălăria lui Cash.”

Când Dewey Dell se întoarce, omul o însoţeşte. Apoi se opreşte şi ea vine spre noi şi el stă acolo şi, după o clipă, se duce înapoi, spre casă şi stă pe prispă, urmărindu-ne.

„Mai bin’ să nu-l dăm jos”, zice taica. „Îl putem potrivi şi-aciia.”

„Vrei să te dăm jos, Cash?” zic.

„Păi, ce, n-ajungem mâine la Jefferson?” zice el. Ne urmăreşte cu ochi întrebători, concentraţi şi trişti. „Poa’ s-o duc pân’ atunci.”

„O să-ţi vie mai uşor”, zice taica. „N-or să se mai frece oasele”.

„Poa’ s-o duc”, zice Cash. „Pierdem timp dacă ne oprim.”

„Da’ l-am şi cumpărat”, zice taica.

„Poa’ s-o mai duc”, zice Cash. „Nu mai e decât o zi. Nu diranjează defel, ca să spun aşa.” Se uită la noi, ochii largi, pe faţa cenuşie, întrebător. „Se prinde şi-aşa”, zice el.

„Da’ l-am şi cumpărat”, zice taica.

Amestec cimentul în vas, agitând apa groasă în rotocoale groase, de-un verde stins. Aduc vasul la căruţă, unde Cash îl vede. Zace pe spate, profilul lui delicat se înscrie ascetic şi adânc pe cer.

„Crezi că-i bine?” zic.

„Să nu pui apă prea multă, că nu se-ntăreşte ca lumea”, zice el.

„Crezi că atâta-i prea multă?”

„Poate, dac-ai face rost de-un pic de nisip”, zice el. „Nu mai e decât o zi. Nu mă diranjează defel.”

Vardaman se duce-n josul drumului, înspre locul unde am tăiat drumeagul şi se-ntoarce cu nisip. Îl toarnă încet, în rotocoale groase, în vas. Mă duc iar la căruţă.

„Ce zici, acu-i bine?”

„Bine”, zice Cash. „Puteam s-o mai duc. Nu mă diranjează

defel.”

Slăbim legăturile şi turnăm cimentul peste piciorul lui, încet.

„Fereşte asta”, zice Cash. „Dacă poţi, nu da nimic pe ea.”

„Da”, zic. Dewey Dell rupe o bucată de hârtie din pachet şi şterge cimentul de pe capac atunci când picură de pe piciorul lui Cash.

„Cum e?”

„Grozav”, zice el. „E rece. E grozav.”

„Măcar de ţi-ar ajuta”, zice taica. „Iartă şi tu. Io n-am prevăzut-o, după cum nici tu.”